Secvențe băimărene interbelice (III). Administrație și politică

Prezentarea unor secvențe din evoluția urbei băimărene în perioada interbelică continuă cu episodul consacrat administrației și vieții politice. Demersul se bazează pe consultarea literaturii de specialitate și cercetarea fondului iconografic din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.

***

În intervalul cronologic mai 1919-septembrie 1940, un număr de 17 persoane (Victor Man, Gheorghe Popovici, Camil Pop, Iuliu Filep, Anton Turcu, Alexiu Pocol, Victor Pop de Băsești, Alexandru Breban, Ioan Corneliu Bohățiel, Alexandru Manu, Augustin Dragoș, Alexandru Iancu, Aurel Nistor, Romul Ciontea, Zeno Barbul, Gheorghe Nițescu, Alexandru Racoți-Filip) s-au aflat la conducerea municipalității, mandatele lor fiind mult mai scurte, comparativ cu cele ale primarilor din perioada 1848- 1918. Totuși, mulți dintre ei au avut viziune și, împreună cu membrii consiliului comunal, au luat măsuri prin care comunitatea băimăreană a beneficiat de ample lucrări publice (reparaţii de străzi, de poduri, amenajări de parcuri), care au schimbat radical aspectul oraşului. Veniturile realizate din activităţile economice au permis continuarea procesului de urbanizare, aceasta însemnând străzi pietruite, apă curentă, canalizare, electricitate, sistematizare urbană, curăţenie.

Spre exemplu, în timpul mandatului de primar al lui Alexiu Pocol (1927-1928), s-au asfaltat trotuarele în piaţa centrală, pentru ca, în perioada imediat următoare, aceasta să se transforme, din vechi loc de desfăşurare a târgurilor, într-un frumos spaţiu verde, de promenadă.

Elita băimăreană a inițiat demersuri pentru validarea orașului și din perspectivă administrativă, reușind să impună, prin legea de unificare administrativă din 1925, ca Baia Mare să fie declarată, începând cu data de 1 ianuarie 1926, reședința județului Sătmar/Satu Mare. Municipalitatea băimăreană a luat în discuție, în toamna anului 1926, accesarea unui credit în valoare de 70 de milioane lei pe o durată de 25 de ani, de la o bancă londoneză, suma urmând să fie utilizată pentru diverse lucrări edilitare, între care și transformarea sediului primăriei în prefectură (estimată la 5 milioane lei), respectiv a fostului gimnaziu în primărie (costul estimativ fiind de 4 milioane lei).

Pentru a îndeplini criteriile necesare unei reședințe de județ s-a recurs la strategia comasării administrative, în fapt a „alipirii” la Baia Mare a urbei vecine, Baia Sprie, respectiv a „comunelor rurale” Tăuții de Sus și Ferneziu, localități care, de altfel, au avut o istorie aproape comună din multe puncte de vedere, vreme îndelungată.

Presa a reliefat nemulțumirea locuitorilor din Baia Sprie față de „alipirea” la Baia Mare: „Când din două orașe faci unul. Monstruozități administrative. Adunarea cetățenească din Baia Sprie protestează contra alipirii acestui orășel la Baia Mare” (titlul unui articol publicat în ziarul „Patria” la 21 ianuarie 1927). Episodul acestei „uniri” administrative a luat sfârșit la 1 ianuarie 1929, când s-a revenit la situația anterioară anului 1926.

Din perspectivă demografică, remarcăm creșterea populaţiei oraşului, comunitatea băimăreană fiind multietnică și multiconfesională. Astfel, conform recensământului realizat în anul 1930, oraşul Baia Mare avea 13.856 locuitori din care 6.284 români, 2.977 maghiari, 1.927 evrei și 826 germani, alte etnii (precum sârbi, ruteni, ruşi) fiind în număr restrâns. La nivelul populației românești, observăm că aceasta aparținea, din punct de vedere confesional, cultului greco-catolic (6.045) și ortodox (229). Acesta (deși majoritar la nivelul României era minoritar în oraș și în zonă) și-a constituit în anul 1921 prima parohie și a obținut de la municipalitate (în 1922), sala de sport a fostului gimnaziu băimărean, pe care, prin lucrări care au presupus construirea unui turn-clopotniță și alte lucrări, a reușit să o transforme în biserica având hramul „Sf. Nicolae” (1926), sfințită la 8 septembrie 1929.

Românii de confesiune greco-catolică au reușit, prin eforturile susținute ale elitei laice și ecleziastice, să vadă realizată o veche dorință de-a lor: aceea ca Baia Mare să fie reședința unei Episcopii Unite. Structura ecleziastică a devenit realitate la 5 iunie 1930, când bula papală „Sollemni Conventione” statua noua organizare a Bisericii Greco-Catolice, inclusiv înființarea Episcopiei Maramureșului, cu reședința la Baia Mare. Episcopul Iuliu Hossu, ierarhul de la care noua eparhie primea cele mai multe parohii (169 din totalul celor 239 parohii aparținuseră până atunci Eparhiei de Gherla) a asigurat conducerea provizorie până la instalarea titularului, dr. Alexandru Rusu, la 2 februarie 1931, în catedrala situată pe strada Vasile Lucaciu.

Biserica (având hramul „Adormirea Maicii Domnului”), devenită catedrală episcopală, fusese construită între anii 1906-1909 (sfințită la 21 noiembrie 1909), pe locul primei biserici românești din oraș, fiind ctitoria protopopului Alexandru Breban, promovat canonic prepozit al Capitlului catedral. Personalitatea sa se remarcase nu doar în domeniul clerical, ci și în cel administrativ-politic (a fost primar al orașului Baia Mare, președinte al Consiliului Județean Satu Mare, deputat, președinte al organizației județene a PNȚ), dar și ca antreprenor (a fost proprietarul Sanatoriului Wagner și a avut un rol important în demersurile prin care Baia Mare a fost declarată stațiune climatică în 1930).

Reședința noii eparhii (structură care cuprindea, conform informațiilor furnizate de recensământul oficial din anul 1930 un număr de 336.550 credincioși români care locuiau în localități din județele Maramureș-104.132, Satu Mare-173.910 și 58.508 în partea județului Sălaj arondată; se mai adăugau aproximativ 60.000 de credincioși greco-catolici ruteni din Bucovina, Maramureș și Satu Mare) a fost, între anii 1931-1948, impozantul edificiu situat lângă catedrală (ridicat la sfârșitul secolului XIX), care aparținea orașului și în care funcționase Școala Civilă de Fete de Stat.

În contextul favorabil creat de statutul privilegiat de stațiune climatică, oraşul Baia Mare a dezvoltat o viaţă culturală în care s-a implicat deopotrivă intelectualitatea băimăreană şi municipalitatea. Astfel, în activitatea teatrală şi muzicală, spectacolele au fost susţinute de asociaţiile locale, dar şi de formaţiuni culturale din Cluj, Oradea, Bucureşti sau Budapesta. Un loc important a revenit creaţiei artiştilor plastici. István Réti, János Thorma, Béla Iványi Grünwald, Sándor Ziffer, Károly Ferenczy, András Mikola, Alexandru Ciucurencu, Aurel Ciupe sau Petru Abrudan sunt doar o parte din pleiada pictorilor care au făcut cunoscut numele oraşului Baia Mare în lumea largă.

Primăria şi consiliul comunal au susţinut financiar şi organizatoric toate aceste manifestări culturale care, treptat, şi-au găsit un loc în viaţa cotidiană a băimărenilor. Momente deosebite pentru comunitatea erau şi sărbătorile naţionale, ocazii în care municipalitatea organiza evenimente corespunzătoare. Spre exemplu, cu ocazia Zilei Naţionale a României, 10 Mai, în anul 1936, oraşul a fost pavoazat cu steaguri tricolore, iar autorităţile şi locuitorii au participat la un program foarte diversificat, de la serviciul divin, fanfară în parc şi defilare pe străzile principale la programe artistice, concerte şi…bal.

Zile de mare sărbătoare pentru băimăreni au fost cele în care membri ai familiei regale au vizitat orașul: Regele Ferdinand, Regina Maria și Principesa Ileana au fost oaspeți în 26 mai 1919, însoțiți de Iuliu Maniu (ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei) și generalul Constantin Prezan (comandant al Armatei 1 și viitor mareșal al României).

Peste câțiva ani, în 22 iulie 1923, Regele Ferdinand și Regina Maria au revenit în Baia Mare însoțiți de Principele Carol, moștenitorul tronului, de Principesa Elena și Principele Nicolae, venind dinspre Sighet cu patru mașini.

Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, a fost din nou în Baia Mare, în iunie 1924, cu prilejul unui concurs de automobile, fiind un mare amator al evenimentelor de acest fel. În anul 1929, pe 24 august, Principesa Ileana a zburat cu un aeroplan și a aterizat în apropierea orașului Baia Mare, pe care l-a vizitat ulterior.

Comunitatea manifesta interes și pentru viața politică, pe bună dreptate, având în vedere faptul că politicul influența atât de mult viața cotidiană a locuitorilor. Principalele partide politice cu activitate susținută pe plan local au fost Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc. Mai existau organizații locale ale Partidului Social Democrat, ale Partidului Comunist și ale Partidului Maghiar. Erau organizate multe întruniri politice (majoritatea la Hotelul „Ștefan Vodă”, denumirea interbelică a Hotelului „Ștefan”), manifestări publice electorale, evenimente și programe culturale, toate acestea dând culoare vieții cotidiene din urbe.

Exponenți de seamă, cu funcții de conducere în partidele istorice, au fost avocatul dr. Teofil Dragoș, reprezentant de seamă al Partidului Național Liberal sau antreprenorul minier Alexiu Pocol, de la Partidul Național Țărănesc (până în vara anului 1927, când a trecut la liberali).. Dealtfel, Teofil Dragoș a fost cel care a înființat la Baia Mare, în 1919, prima organizație județeană din Ardeal a liberalilor, cea sătmăreană (Baia Mare făcea parte din județul Sătmar), pe care a și condus-o. A fost prefect al județului Sătmar (ianuarie-octombrie 1922), iar apoi deputat, până la moartea sa neașteptată, la 18 ianuarie 1934.

Viața internă a Partidului Național Țărănesc local a fost mult mai agitată, atât Alexiu Pocol, cât și Alexandru Breban dorind să conducă, disputele între grupurile din jurul celor doi ajungând repede în paginile ziarelor. Până la urmă, Pocol a plecat la PNL (în 1927), devenind chiar președinte de onoare al organizației locale.

Cert este că băimărenii au ocupat poziții politice importante la nivelul administrației județene, fiind prefecți ai județului Sătmar/Satu Mare următorii: dr. Alexandru Racoți-Filip (aprilie 1919-noiembrie 1919), dr. Teofil Dragoș (ianuarie 1922-octombrie 1922), dr. Gavril Oșianu (iunie 1932-noiembrie 1933), dr. Aurel Nistor (noiembrie 1933-iunie 1934), dr. Ioan Pogăciaș (iunie 1934-aprilie 1935). Primul dintre ei a reprezentat Partidul Poporului, Gavril Oșianu-Partidul Național Țărănesc, iar ceilalți trei-PNL.

Partidul Comunist, deși exista pe scena politică din anul 1921, fiind scos în afara legii în anul 1924, a avut un rol minor în România interbelică. În Baia Mare, oraș minier, organizația locală a acestui partid a fost înființată destul de timpuriu, formându-se relativ repede o rețea organizatorică care a cuprins toate sectoarele muncitorești, ceea ce a determinat o creștere simțitoare a arestărilor, dat fiind faptul că partidul se afla în ilegalitate.

Presa centrală și locală nu a ratat ocazia de a-și informa prompt cititorii cu articole ample purtând titluri relevante: „Cuiburi comuniste la Baia Mare și împrejurimi. Peste 30 arestări. Agitator comunist în Chiuzbaia” (cotidianul ”Universul”, 25 decembrie 1931) sau „Senzaționale arestări de comuniști la Baia Mare și împrejurimi” (ziarul ”Baia Mare”, 17 decembrie 1931).

Dr. Viorel Rusu – director Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Lucia Pop – muzeograf

SURSA FOTOGRAFIILOR: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Colecția de fotografii și cărți poștale ilustrate.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE (SELECȚIE)
Câmpean Viorel, Oameni și locuri din Sătmar, vol. IV, Satu Mare, Editura Citadela, 2020.
Csoma Gheorghe, Baia Mare-670. Arcuri peste timp. Istoria orașului între 1918-1944, Baia Mare, Editura Helvetica, 2000.
Muntean Gheorghe, Baia Sprie în perioada interbelică 1918-1940, Baia Mare, Editura Marist, 2022.
Porumbăcean Claudiu, Bujor Dulgău, Oameni din Sătmar, Editura Solstițiu, 2000.
Rusu Viorel, Baia Mare, 1919. Înființarea primei organizații transilvănene a P.N.L., în „Pro Unione”, Baia Mare, an VIII, nr. 3-4 (23-24), 2005.
Rusu Viorel; Pop Lucia, Povestea lor, istoria noastră. Personalităţi băimărene înainte şi după anul 1900,
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu” nr. 5, Baia Mare, 2019.
Rusu Viorel; Pop Lucia, Clădiri, edificii, monumente și statui cu poveste. O altfel de istorie a orașului
Baia Mare, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu” nr. 8, Baia Mare, 2021.
Tökölyi C. Robert, Primarii orașului Baia Mare în perioada 1919-1950. Cronologie și câteva date personale, în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 7, Baia Mare, 2014.
Tökölyi C. Robert, Personalitățile Unirii din zona Baia Mare, în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 11, Baia Mare, 2018.

Citește și

Secvențe băimărene interbelice (II). Baia Mare, stațiune climatică (1930-1940)