Orice om care face din viața lui o formă de înnobilare a ființei, încearcă și uneori reușește să se poată identifica cu condiția lui. Pentru că doar omul, oamenii, au capacitatea să își îndeplinească o exigență sau alta. Dar vedeți, omul are foarte multe probleme, foarte multe hibe și extrem de multe bâzdâcuri.
Acest om care reușește genialitatea, are în portofoliul lui și momente de slăbiciune, momente de inadecvare, de imaturitate, de neinspirație, de rătăciri de multe feluri, iar toate astea fac din el un personaj extrem de complex și complicat. Și pentru că toate astea se pot decanta în noi, în mine, în tine, este destul de complicat să întâlnești oameni care au capacitatea să ți se “așeze pe suflet” și care să iți răspundă unor dorințe, unor nevoi sau de ce nu, unor frustrări. De multe ori omul din fața ta este extraordinar, nemaipomenit …dar “lipeala”, legătura, interersul nu se poate produce. Și câteodată “celălalt” de la care aștepți să iți devoaleze propria ta identitate, eul tău, nu este construit de la natură ca tu să te poți vedea prin el la adevărată ta dimensiune și amploare. Iar cel din fața ta poate fi un “același” a lui Heidegger sau un “altul” a lui Ricoeur, dar numai uneori “celălalt” a lui Levinas.
Pentru că “celălalt” din fața ta poate fi conștiința ta, poate fi drumul tău spre cunoaștere, poate fi punctul de plecare pentru a înțelege lumea. Poate fi supapa și declicul tău. Celălalt poate fi și oglinda în care să te poți vedea cu toate caracteristicile tale. Celălalt poate reprezenta destinul înălțimilor sau periferia și disperarea pentru sacrificarea ființei. Ajungând în acest punct trebuie să mărturisesc că unul dintre oamenii care are capacitatea, harul să îmi dezvăluie eul meu cu multe lumini și umbre este prietenul meu Dan Sgârță.
Nu întâmplător am amintit de “eu” pentru că atunci când “celălalt” iți vorbește limba ta și poate ataca frontal aproape orice în orizontul cultural, se produce ceva ecstatic, adică o ieșire din sinele tău și apare năzuința spre adevărul ființei. Iar acest lucru nu este un răsfăț, ci este o proiecție a faptului că interlocutorul tău are puterea să poarte cu tine dialoguri adânci, pline de conținut, care exultă spiritul. De-a lungul timpului, am avut cu Dan Sgârță multe dialoguri din care a rezultat ceva care se situa deasupra noastră, ceva care ne depășea pe fiecare și plecam acasă cu “tolba” plină și vrăjită. Nu este ușor ca doi oameni să poată “realiza” un adevărat dialog, pentru că marea dificultate este că oamenii în general intră într-o discuție cu propriile convingeri clădite poate pe zile și nopți de meditație, iar o răsturnare, o dezvrăjire a propriilor eforturi este greu de realizat. Cine ajunge în punctul de a concluziona o multitudine de argumente, are de cele mai multe ori orgoliul hermeneutului sau a mistagogului sau o superioritate dată de propria implicare. Ori aici apare problema următoare: există pentru mulți un soi de cimentare în propriile convingeri și un soi de suficiență a dovezilor si argumentelor, cum că lucrurile stau așa și nu altfel.
Dar un dialogul tocmai asta reușește: să dea o nouă perspectivă lucrurilor. Să îi convingă pe emuli, pe preopinenți, că se poate întrezări ceva care poate fi comun, adică universal și care îi poate depăși pe fiecare. Și asta nu este puțin lucru, pentru că cei mai mulți oameni nu dialoghează, ci discută, adică nu reușesc să se depășească, să se auto-construiască sau să se re-construiască.
Dar totuși unii pot acest lucru și pot pentru ca dețin știința colocvialitații, știința argumentelor și acea forță care ți-o dă fenomenul admirației reciproce.
Nu ode, nu “statui”, ci recunoaștere sau afabilitate. Acest lucru îl simt atunci când dialoghez cu Dan Sgârță, adică o cristalizare reciprocă, o speranță a purității, un soi de vacuum care te atrage spre ceva care se situează între noi. Dan și cu mine prin dialog putem scoate fiecare din “celălalt” ceea ce contează, adică spiritualitatea. Noi doi avem capacitatea să dăm o reală șansă subiectului și obiectului să nu se cramponeze de academismul prost înțeles care împietează spiritul. Și asta în așa măsură încât scările de valori, construite de cei dinainte cu greutate și responsabilitate să reverbereze în orice act cultural. Pentru că ideile și apoi conceptele nu sunt simple afirmații, în spatele lor s-au acumulat sute de ani de orbecăire, de contestații, de iconoclastie, iar faptul că a existat o dispută și un dialog cu umbre și lumini denotă că acolo a existat un balans al minții care a generat divergența, poate disputa, dar și un scop care transcede, care îi determină pe oameni să fie dispuși la “Lichtung” cum zice Heidegger.
Ce îmi place la Dan este acel fapt al balansului. Adică, are capacitatea de a pune jos, a pune la o parte un anumit instrumentar al gândirii sau al tezelor și poate plonja într-un “posibil” adevăr, o posibilă deschidere. Nu se cramponează atunci când argumentele pot potența o direcție în care “cuvântul”, “verbul” nu sunt aservite. Pune și punem în prim plan posibilitatea și dezvrajirea unor fapte ori a unor idei fixe și insensibile. De aceea cred că în dialogurile noastre am reușit să construim esențialitate, am reușit vocația metafizicii de a dărâma și apoi reconstrui sineitatea. Dar și pentru că există un fel de nostalgie care încă (cred eu) o mai avem și care împinge spiritul să ne facă să înțelegem că lucrurile pentru a ni se înfățișa trebuie să ne îndreptăm spre ele fără idei preconcepute și fără un balast mental. Iar această nostalgie este legată și de “estetica” gândirii, unde produsele minții trebuie să arate într-un anumit fel. Vreau să spun că lumea culturii, a spiritului trebuie să fie marcată și de o stilistică adecvată, care să dea o tușă distinctă condiției noastre umane.
Omul simplu, dar mai ales omul cultural are obligația nu numai să nu lase garda jos, dar trebuie să impună valoarea și talentul ca formă a Culturii și Artei înalte.
Și orice deviație trebuie faultată pentru a nu prolifera incultura și mediocritatea. Bun! Acum aș dori să ofer un exemplu de dialog care poate convinge că lucrurile trebuie așezate în matca lor și trebuie făcută o raportare la spirit, pentru ca Spiritul caută să răspundă nevoii depline de cunoaștere și simțire a omului.
Este vorba de un dialog imaginar conceput de mine și care se constituie pe multe clipe de meditație și dialog care se îndreaptă și spre filonul unei parți din cartea lui Dan Sgârță intitulată: “Eul și umbra sa”. Mă opresc aici și voi continua în al doilea Foileton tocmai pentru a avea în față un orizont al dialogului, unde noi ca interlocutori reușim de multe ori să construim ceva care se situează înafară noastră făcând din asta un fapt al iluminării.
Marcel Mureșan
Citește și
Sensul Scopului (foileton 3)
