Reiau eseul Sensul Scopului cu Foiletonul 3.
– Dar ce facem atunci cu spusele lui Noica??
– Noica spunea că idealul uman este ordinea. Și după el, Cultura se poate raporta la ordine. Iar anomia este lipsa ordinii. Haosul, cel care produce degenerarea.
– Iar Cultura se situează în spiritul omului.
– Da, prin Spirit omul ritmează și intensifică accesul la realitate. Și mai poate da și un sens. Care este sensul?? De a ne realiza ca oameni. A trăi prin cunoaștere și emoție pentru a înfrunta viața cu ajutorul formelor spiritului.
– Dar viața noastră se prezintă cu o lipsă de ordine și interioară și exterioară. Nouă ne trebuie ordine și luciditate pentru a răzbi ca oameni spune Noica.
– Și ne trebuie o reflecție conștientă asupra vieții, astfel încât să ne dăm seama de zonele de dezordine din viața noastră. A te lasă în voia vieții, a hazardului vieții, trăind amorf, nedefinit, înseamnă a te desființa ca om.
– A găsi ordinea ca scop, înseamnă a găsi de fapt ordinea din om și adaptarea ei cu ordinea din exteriorul lui.
– Și aici ajungem la acea armonie amintită care se poate realiza prin disciplinarea omului. Deci printr-o disciplinare a negativității lui, a ignoranței, a vieții fară un scop. Disciplinarea îl poate duce spre desăvârșire.
– Vezi toate astea se pot înfăptui numai în Spirit, pentru că numai acolo se poate vorbi de morală, rațiune, conștiință, cunoaștere, afectivitate, educarea simțurilor samd în excepționalitatea lor. Astea toate se pot înfăptui de om prin dorința lui veșnică de a avea acces la cunoaștere, la instruire continuă. Și în acest punct, dacă încercăm să trecem la banalitatea cotidiană, la viața simplă, ordinară, putem să deslușim câteva direcții. Cei care de exemplu consideră că Dumnezeu este totul sau face parte activă din viața lor, se necesită un “dincolo” pentru o trăire “mistică”. Este nevoia de a înțelege conceptul de Dumnezeu. Ceea ce nu e simplu și poate fi complicat dacă omul are curajul să pună la bătaie toate argumentele din toate direcțiile. Iar curajul de care vorbesc, nu se referă la a crede, pentru că omul Îl simte, Îl simte în el, ci este nevoie de o acceptare a existenței lui Dumnezeu.
Și asta ține de universul lăuntric al fiecăruia. Există idei, există emoții, formulări, asocieri de situații, miracole, angoase, o mistică care se interpretează samd și toate astea se întrepătrund intr-un orizont ce vine de departe, obiceiuri, tradiții care sunt adânc înrădăcinate în noi. În tradiția religioasă ne sunt furnizate de la limbaj la ritual o sumedenie de lucruri greu de asimilat și toate astea pentru a putea înțelege miezul lucrurilor. Metaforic, imaginativ. Dar și pentru a pune în mișcare emoții care duc spre o trăire specifică. Dar dincolo de asta, simțămintele oamenilor angrenați în religie sunt reale și pot duce la o profunzime a exprimării, a unei extazieri care nu poate fi asimilată de ceilalți. Dar dincolo de asta: valorile religiei sunt valori morale. Și sunt atât laice, cât și religioase în aceiași măsură. Iar revendicarea lor, mi se pare puțin forțată. Oamenilor li se crează o perspectiva a scopului vieții, care nu este o cunoaștere în adevăratul sens al cuvântului, ci este mai degrabă nevoia de a respecta ceva care te pune pe o traiectorie a Binelui.
– Dar este ceva dogmatic!!
– Este, dar este dincolo de cunoaștere, pentru că ne scoate în față ceva care se autodefinește, ceva care nu depinde de nimic. Binele depinde doar de bine. Binele se inchide în propria ființă. Daca “este” bine…Binele există. Cel mai elementar determinism. Ca in ontologie, ființa naște existența.
– Ceva de care depind celelalte. Și astfel poți să clădești. Să clădești tot, întregul. Nu poți să clădești ca om ceva, fără legături absolut necesare între lucruri.
– Da, este un apodictic, este în fapt o raportare care pune față în față un Zeu, un Dumnezeu și Binele. Problema contopirii Dumnezeirii cu Binele este o discuție amplă care se poate aborda altădată, în alți termeni și poate în alte perspective.
– Și atunci scopul văzut din direcția religiei sau a supranaturalului sau a transcendenței poate reprezenta o cale spre “împlinire”??
– Vezi, eu cred că omul are nevoie de o validare. Omul este prea “slab”, prea limitat ca să poată ajunge la adevăr sau de ce nu la “Absolut”. Omul nu își poate proiecta în minte …infinitul. Iarăși rostesc cuvinte prea mari care nu le pot gestiona, dar la care gândirea se poate raporta. Aceste cuvinte care par pompoase au totuși capacitatea că înmagazinează în ipseitatea lor scopul unui adevăr. Acest adevăr este “adevărul” unei reprezentări care duce la deslușirea lucrurilor.
– Dar omul, ca să se poată desprinde de egoismul lui, care este un simplu adevăr al lui, trebuie să întreprindă ceva. Egoismul, dar și neputința lui în egala măsură, îl transpune pe om în dimensiunea necunoașterii, a agnosticismului.
– Și de aceea “firicelul de nisip” caută o confirmare, fără să realizeze neapărat că această căutare asiduă a “adevărului” îl împinge inevitabil spre zona unui principiu care se situează într-un dincolo al existenței. Omul vrea, dorește, se chinuie să obțină o confirmare a “Binelui”, a “Absolutului”, a “Infinitului” samd în altă parte, în altă dimensiune. Și asta este dimensiunea transcendenței, cea care prin caracteristicile ei poate “intui necuprinsul”, necunoascutul.
– De ce am ajuns în acest punct?? Deoarece pentru unii oameni nevoia de a “deține” un dincolo, chiar incontrolabil, chiar irațional, stupid uneori, reprezintă un scop al existenței lor. Un “dincolo” al confirmării. Dar hai să ne situăm în cotidian, dar de data asta în altă zonă. Un alt soi de exemplu. Să zicem în social, fară exigențe, adică într-o “banalitate crasă” cum spunea Alexandru Dragomir. Omul simplu și cel sofisticat se întreabă: care este sensul vieții?? Ce caut eu pe acest Pământ?? Ce este acest Univers?? Cum a fost posibil acest Univers?? Samd. Dar și întrebări oarecum domestice: Ce este fericirea?? Poate omul să se cunoască?? Ce este iubirea?? Sau: de ce există suferință?? Samd. Și direct din acest punct ne dăm seama că răspunsurile se află doar în noi, în om. Nu poate veni o altă entitate să ne scoată la liman, să putem trăi în adevăr. Deci unul din scopurile noastre este de a răspunde la aceste întrebări, unele complexe și până la urmă a descoperi că omul are un potențial tocmai datorită orizontului care i se deschide. Acest orizont al “deschiderii” trebuie exploatat. Fără patimi, cu minte multă si asumarea neputinței. Fără soluții miraculoase.
– Bun, hai să facem pe deștepții!! Hai să ne jucăm cu presupunerile. Hai să spunem că omul nu are nici un scop în viață. Un soi de “devenire întru devenire”. Probabil că există o tendință mondială de a merge pe acest drum. Și poate că modernitatea a indus fără voie, în subsidiar, doar tropismele istoriei, adică variabilele care ne îndepărtează în timp de la întrebările pe care ni le punem.
– Și poate o perpetuare în timp a acestei lupte cu variabilele istoriei, a vieții, a mediului social l-a îndepărtat pe om de la un scop al cunoașterii socialului, dar și cunoașterii propriei identități.
– Omul a simțit că se îndepărtează de lucruri, de idei, de concepte. S-a panicat în momentul în care întrebările se înmulțeau și răspunsurile erau puține și foarte vagi. Un soi de frustrare cognitivă care în decursul istoriei s-a materializat într-un fel de superficialitate. De aceea azi, omul s-a îndepărtat de Scop, s-a uitat în adâncul lui și și-a dat seama că nu descoperă nimic.
– Dar tot vorbim de scop și de sens, hai să vedem ce se ascunde în spatele unor cuvinte care pot face mult pentru unii dintre noi. Când spui “scop”, te referi la un țel, la un ideal care poate fi urmărit, urmat. Este o țintă în vederea atingerii ei. Este un drum al intențiilor. În cazul cuvântului “sens” te referi la ceva care are temei. Ceva care are semnificație, care are noimă, care se încadrează în rațiunea critică.
– Și de aici vedem că noi avem o libertate a alegerii, pentru că antiteza este posibilă în modernitatea noastră. Așadar, scopul ca un obiectiv, ca o țintă, este ceva obțional. Trufie…dar salvare din capul locului. Și totusi de aici rezultă un sentiment al nonsensului. Ciudat.
– Și atunci scopul în viață, în zona socialului se poate realiza doar dacă cei cu un scop definit au descoperit că depinde de ei transformarea lor în bine.
Doamne, ce simplu e acum totul!! Putem să ne culcăm pe lauri…
– Poate acum ar merge o bere …sau un cognac…Nu stiu.
Marcel Mureșan
Citește și
Sensul Scopului (foileton 2)
