Ajungi poate la întrebări la care de cele mai multe ori nu poți să răspunzi. Și pe de-asupra nu-i sigur că întrebările sunt cele mai relevante. Așa-i, dar acest coșmar al gânditorilor legat de întrebări și de această îndoială generalizată, merge în direcția următoare: un cercetător în științele naturii de exemplu care se folosește de matematică și…desigur de fizică pentru a ajunge la un adevăr din zona fizicii, a materialității își transpune fenomenul pur fizic, observabil și perceput prin simțuri într-o ecuație matematică. Asta desigur dă o explicare teoretică a acelui fenomen, conceput de mintea noastră a oamenilor. Și asta duce la o simplitate și o armonie a fenomenului, chiar dacă există multe transformări de care trebuie să ținem cont.
Această transformare dialectică până la urmă, implică și o “găselniță” din matematică care să prindă tot noianul acesta de convertiri adecvate în realitate. Iar aplicabilitatea empirică trebuie să se poată valida. (Aristotel spunea că adevărul se fundamentează pe baza experienței. Toma de Aquino preia de la Aristotel forma conceptului și denumește acest adevăr un “adevăr corespondență”. Dar gânditorii medievali au dat definiția cea mai apropiata de vremurile noastre și care se ia ca un aforism. Ei au spus așa: “adevărul este adecvarea realității cu intelectul”). Dar orice adevăr al unui cercetător, al unui om din domeniul științelor naturii, trebuie să aibă aplicabilitate la toate spețele care se încadrează într-un anumit tipar. Și fără să ne îmbătăm cu apă de la robinet, o concluzie care să ne ducă la adevărul unui “tipar” bazat pe o ecuație matematică, ne poate lăsa deschisă plaja introducerii unor alte “constructe” matematice care să ducă la același adevăr. Și astfel mergând într-o cascadă de aplicabilități se poate dovedi că un univers întreg cu toate diferențele din interiorul lui se “așează” …se reafirmă ca o armonie fecundă și minunată a matematicii și a construcțiilor sale.
Și acest fir al Ariadnei, ne poate lumina pentru că acest fir al matematicii “lucrează” nu pervers…ci reușește să ne ducă în toate universurile posibile, adică și în intimitatea atomului și în cosmosul nesfârșit chiar dacă fizic noi oamenii nu putem ajunge nici acolo, nici dincolo. Nici în infinitul mic, nici în infinitul mare.
Și aici există un paradox. Eu așa îndrăznesc să îl numesc “paradox”: evenimentele, manifestările, fenomenele care se petrec în universal mic, ele se petrec și în universul mare. Adică există legi universal valabile care ne duc de la atom la galaxii. Și ce putem face cu un astfel de paradox: putem să ne raportăm la necunoscutul, la neînțelesul, la nepătrunsul…adică la tainele Ființei. Iar conceptele legate de apariția tuturor enigmelor noastre ca oameni se pot devoala din modele de factură matematică care guvernează macrocosmosul și microcosmosul.
Dar dincolo de asta, noi oamenii vom avea totdeauna o suspiciune care ne urmărește: că ceea ce investigăm și transpunem în modele matematice nu sunt conforme cu Realitatea în sine a microcosmosului și a macrocosmosului. Adevărul ăsta dat așa cumva …prin ricoșeu…sau cu un soi de joc de gleznă nu este “Adevărul adevărat” (cum spun unii) ci este doar un adevăr rezultat din modelele minții noastre. Filozoful din omul gânditor va avea totdeauna o strângere de inimă în acest sens, pentru că recursul la metafizică ne duce spre zona aceea subtilă a îndoielii universale. Fizicianul austriac Schrodinger, unul dintre părinții fizicii cuantice, spunea că dacă omul prin știință străbate distanțe tot mai mici în timp, tot mai repede se ajunge la o descoperire interesantă: “la corpurile vizibile și palpabile din jurul nostru, natura se comportă radical diferit, iar experiența noastră nu poate fi adevărată”. Asta poate să însemne că ceea ce am afirmat mai sus cu modelele matematice aplicabile la cosmosul mare și cosmosul mic sunt valabile doar până la o anumită ipoteză de lucru. Oare asta nu este Einstein?? Sau cum ar zice Caragiale: curat Einstein!!
Și revin, pentru că toate drumurile duc (nu la Roma) ci la adevăr: legătura asta carteziană inițiată de Descartes între gândire și existență, între gândire și realitate, între gândire și experiență (senzorială) se pare că ne dă un bobârnac. (Dar acest bobârnac rezolva “ecuația” adevărului… ”ecuația” cunoașterii??) Adică: deși matematica și ecuațiile, formulele matematice demonstrează adevărurile celor mai întortocheate, abstracte, insolite, irespirabile situații ale științei moderne, ele demonstrează până la urmă și alt adevăr care ne apare la orizont. Omul cu minunea lui care se cheamă “Minte” poate (cu ajutorul modeleor matematice cărora nu le corespunde nici o imagine) să conceapă în orice situație de orice dificultate, un principiu director din care să rezulte posibilitatea cunoașterii “adevărului”. Sau mai grosier spus: acele cifre și acele semne puse împreună fac să se poată explica fenomenele din natură!!
Dar mai apare un subiect de discuție: omul în condiția lui, dar mai ales omul de știință dornic să ajungă la adevăr își gândește și își formulează ipotezele de lucru. Bun!! Dar el face acest ingrat demers pentru a-și anticipa sau mai bine zis a-și pregăti toate experiențele următoare. Apoi el face aceste experimente și ajunge de unde a plecat, adică el își confirmă ipotezele care tot el le-a introdus. Lumea aceasta a experimentului ajunge (fără să introducem multe subtilități) o realitate artificială!! Uau !! Și asta face ca omul să fie tot mai tare împins în încorsetarea propriei sale minți, adică în siajul…sau mai bine zis “închisoarea” propriei sale gândiri. Adică gândirea legată de modelele concepute. Și totul pare până la urmă ceva artificial, un Univers, o natură artificială. Este așa și tot ce am spus aici este adevărat…dar ceea ce ne spune Hannah Arendt citându-l pe Max Planck ne îndreaptă spre o ciudată situație.
Această problemă a unei ipoteze de lucru care duce finalmente spre concept putem spune că funcționează și în final omul ajunge la adevăr pe calea, pe ipoteza lui de lucru. Ceea ce este formidabil și paradoxal. (Parcă nu poți să crezi așa ceva).
Și acum trecând la lucruri mai generale, văzute dintr-o perspectivă speculativă putem spune că știința în modernitate satisface mai abitir problema cunoașterii, problema dovezilor și argumentelor și de asemenea problema constrângerilor logice. Omul are din păcate numai două posibilități să ajungă la “un” adevăr: ori logic și rațional, ori irațional și ilogic. Ceea ce se situează între cele două este un joc subtil de a profita de adevărurile punctuale. Dar adevărul, ori este abstract și teoretic, ori este aplicat și are consecințe… este circumscris Culturii. Ori că “guști” și trăiești adevărul muzicii lui Beethoven, ori cunoști modalitatea de a înțelege formarea norilor și a ploii, se ajunge la un adevăr care se află în diferite orizonturi și pe niveluri diferite. Dar toate…TOATE sunt definite ca adevăruri.
Tradiția culturală și istorică europeană, occidentală a dat ca rezultat a condițiilor specifice o gândire care de la început a fost îndreptată spre adevăr. Căutarea adevărului a fost pentru europeni cadrul cel mai viguros unde puteau să se împlinească.
Și de la dialogurile lui Platon, putem vedea că oamenii fără mari pretenții intelectuale au fost vrăjiți de iscusința lui Socrate de a căuta drumul spre adevăr. Și mai departe în istorie, odată cu revoluția științifico-tehnologică se vede o hegemonie fără seamăn până atunci în istorie, dar și schimbarea conștiinței sociale despre adevăr. Adevărul (cum zicea un amic al meu) “devine mai viguros, prinde roșu în obraji” și se îndreaptă spre o rigoare și o evidență mai specială. Acel filon, acel caracter matematic – de care am vorbit – se instaurează și el depășește atributele de abstract și de personal. Adevărul se îndreaptă în ciuda opozanților spre un adevăr impersonal, un adevăr care se vrea totdeuna neutru care nu avantajează și nu dezavantajează pe nimeni. Deci adevărul capătă o existență proprie, dincolo de interesele mele și dincolo de raza mea sau a ta de acțiune. Newton ne-a explicat cum stă treaba în lumea asta, iar un Kant s-a străduit să putem înțelege eul nostru în concordanță cu atributele creierului nostru. Și s-a străduit să înțelegem cauzele lucrurilor și să înțelegem adevărul spațiului și timpului care sunt imprimate fără să știm în mintea noastră ca niște categorii care ne guvernează. Și acest “spatiu și timp” considerat major de europeni este la asiatici, la budiști un soi de entitate relativă, care nu este independentă și care aparține unui “adevăr convențional”. Și astea, dar și multe, multe altele fac din gândirea și adevărul occidentului să aparțină unei concepții liniare asupra timpului și spațiului fără discontinuități iluzorii. Această viziune liniară este ca un soi de axiomă pentru progresul omului care se străduiește să cunoască și să afle intrinsecul lucrurilor, adică adevărul gol goluț. Acest adevăr interesat sau dezinteresat a însemnat pentru occidental aspirația omului spre Arte, spre Științele Naturii, spre disciplinele umaniste și mai apoi spre tehnologie. Aș vrea în continuare să trec în revista acele tendințe din gândirea care pot duce la un adevăr din istoria europenilor. În primul rând avem o tradiție mistică care după mulți istorici și antropologi ne vine din zona asiatică și care vede adevărul dincolo de puterea de înțelegere a rațiunii, dincolo de logica cea mai elementară și dincolo de empirism. Și există aici o vorbă ce ne vine de la asiatici care sună cam așa: “există undeva un adevăr mai înalt decât adevărul”. Acest adevăr este adevărul revelației mistice. Dar acest adevăr venit din orientul Asiatic a fost repede combătut de bisericile din occidentul lumii. Biserica creștină a spus apăsat că numai ea este păstrătoarea adevărului. Iar acest adevăr îi este dezvăluit omului de intervenția divină. Adică adevărul nu poate fi “livrat” numai de Dumnezeu. Când Copernic, apoi Galilei a susținut conceptul heliocentric, Biserica Catolică s-a luptat astfel încât imaginea de depozitar al adevărului să nu îi fie știrbită. Dar Galilei nu se lupta cu himerele…el se înconjura de dovezi palpabile, fără dubii care să arate un adevăr care astăzi ni se pare cert. Și într-un oarecare mod, lucrurile au continuat și odată cu apariția lui Einstein, pentru că el vroia să demonstreze cu un aparat matematic sofisticat, ceva care nu se putea experimenta, era demonstrabil doar pe cale matematică. Vine apoi istoria cu alte adevăruri, care mai de care mai insolite și care ne arată plurivalența minții noastre. Și se dovedește că mintea omului nu ține cont totdeauna de rațiune, adică de a întrebă chiar retoric de multe ori: “ce este asta??”, “ce înseamnă asta??”, “ce sens are asta??” samd. Și un exemplu ar fi Școala de la Frankfurt, unde câteva nume sonore (Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Max Horkheimer să) au mers într-o direcție care poate zdruncina pe mulți dintre noi.
Voi continua data viitoare.
Marcel Mureșan
Citește și
Mai poate adevărul să ne convingă?? (foileton 1)
