4. Alfred AICHINGER (III)
*05.03.1866, München (Bavaria, Germania) – †[1944, München/Bavaria, Germania ?]
gravor, pictor, desenator şi pedagog german
De la naștere și până la moarte (petrecută în condiții și la o data incertă), Albert Aichinger a trăit, a studiat, a muncit, a creat și a luat parte la viața artistică publică în capitala Bavariei, la München.
De-a lungul unei vieți și a unei cariere relativ longevive, Albert Aichinger a dobândit o solidă poziție în atât de cosmopolita și de numeroasa comunitate artistică bavareză, iar notorietatea publică l-a așezat – cel puțin în perioada interbelică – printre artiștii cu o bună reputație în rândurile unui public larg, care i-a apreciat și i-a achiziționat lucrările de desen și de grauvră într-un număr (pare-se) semnificativ. Cel puțin așa ceva tinde să dovedească numărul, în creștere constantă de prin prin anii 2000 încoace, al lucrărilor provenind din vechi colecții europene, care au reintrat pe piața oficială internațională a tranzacționării lucrărilor de artă, fie în circuitul de comercializare al caselor de licitații, fie în cel al platformelor internaționale de comerț electronic.
Aceasta în ciuda faptului că izvoarele documentare, și referințele științifice/bibliografice aflate în circulație în spațiul public actual, nu indică o prezență expozițională prea dinamică a operei artistului – nici în perioada antumă, dar nici cea postumă. Ba, parcă, dimpotrivă !
O asemenea împrejurare conjuncturală ar putea, prea bine, să sugereze ipoteza (perfect posibilă) că, în decursul vieții, artistul și-a comercializat lucrările mai degrabă direct din atelier, decât prin intermediul manifestărilor expoziționale. Un indiciu suplimentar, care ar putea pleda în sprijinul ipotezei, îl poate reprezenta faptul că artistul nu și-a inscripționat cu numerele de exemplar și tiraj aproape nici una dintre lucrările reintrate acum în circuitul public al pieței internaționale de artă. Acest amănunt poate fi considerat surprinzător pentru un grafician de consistentă formație academică (oarecum) „clasică”, pe deplin familiarizat cu regulile și reglementările profesionale cărora, totuși, nu li s-a supus din motie rămase necunoscute !
ACTIVITATEA ŞI CREAŢIA ARTISTICĂ (continuare)
Așadar, Albert Aichinger își datorează formația de desenator redutabil și de gravor versatil, mediilor educaționale de care a beneficiat la München.
Pe de o parte în academie, unde s-a împărtășit din emulația stimulatoare generată, în jurul anului 1900, de trei dintre cei mai importanți educatori universitari europeni într-ale artelor grafice – Gabriel von Hackl, Ludwig von Löfftz și Peter von Halm, cel de al doilea specializat în pictură, iar ultimul în gravură – dar cu toții remarcabili desenatori și conducători, în cadrul catedrelor academiei, ai unor așa-zile „școli de studiu după natură” («naturklasse») – organizare curriculară, specifică în acea vreme (până la 1901), pentru învățământul artistic academic münchenez.
Vedem cum din ambianța acestui mediu profesional, Aichinger și-a apropriat rafinate modulări ale unui desen versatil în cheia iluzionismului tridimensional trompe l’oeil; știința construcțíei compozițíonale elaborate, complexe, cu ritmuri interioare dinamice, capabilă să transmită freamătul viu al vieții cotidiene – fie atunci când este vorba despre rostirea epică antrenată prin distribuirea personajelor antropomorfe în scenariul acțiunii narative abordate, fie atunci când artistul se întoarce înspre registrul liric implicat de potențialul expresiv al peisagisticii naturale infuzată în aglomerarea arhitectonică urbană.
Pe de altă parte, complementar ambianței academice, formației profesionale și intelectuale ale lui Albert Aichinger i se pot revendică, cu temei, viguroase înrădăcinări în ambianța liberală a cercurilor studențești grupate în Çcoala privată de pictură Simon Hollósy – deopotrivă în anii studiilor sale müncheneze preacademice (1895-1898) și, respectiv, în decursul experimentalei sale colonizări inițiatice la Baia Mare, în 1896. Merită să reamintim, aici, credo-ul educațional exprimat de Hollósy în 1894 (în contextul proiectului academiei sale: document editat de istoricul maghiar de artă Zoltánné Soltész, Hollósy Simon leveleiből, în Művészettörténeti tanulmányok, Budapest, 1954, p. 613 – 631) și pus în aplicare pe parcursul celor șase sezoane băimărene ale colonizărilor temporare de vară (1896-1901), dar și ulterior, în decursul celor efectuate în Teceul maramureșean (1904-1918):
„Şcoala pariziană educă în primul rând în sensul lucidităţii şi vieţii spirituale” (…)„Nu din cărţi, ci de la natură…” (…) „…spre iluminare…către conştiinţa de sine, spre interdependenţa de pământul natal…” (…)
„Artistul trebuie nu atât să înveţe, să ştie din cărţi, cât…să simtă instinctual ceea ce are de învăţat şi ceea ce îi este necesar lui însuşi”. Principiile pedagogice sunt formulate într-un program de instruire bazat pe studiul complementar în atelier şi în plein air, de-a lungul unui ciclu anual ce cuprinde un modul de iarnă şi unul de vară: „Impărţirea anului în două semestre. Iarna – de la 8 la 12 studii nud, după-amiaza de la 2 la 4 [studii de] cap, iar seara de nud la lumina lămpii, zilnic în altă poziţie. De prin aprilie, şi în lunile mai, iunie, iulie – în măsura în care timpul prielnic permite, dimineaţa – afară în plein air, se va desena şi picta liber, eventual, după nuduri ori figuri întregi, iar după-amiaza [studii] de peisaje – şi din aceste motive [ar fi necesară]
retragerea…într-un oraş mai mare de provincie, în vecinătatea celui mai mare maestru – natura. În stabilirea temelor de studiu trebuie să se ajungă la exprimarea caracterului modelului, astfel că modelul nu trebuie răsucit în tot felul de poziţii ci trebuie așezat pe podium în aşa fel încât tinerii elevi-artişti să fie nevoiţi să caute în făptura înfăţişată aspecte valoroase, care să atragă atenţia înspre acele elemente în care se relevă natura, divinitatea [corpului uman]. Linii nemărginit de fine, forme după un model nud – pe acestea [trebuie] tânărul artist să le înveţe, să le cunoască, şi să se adâncească în studierea naturii într-atât, până o va înţelege pe deplin…Afară, sub cerul liber, într-un peisaj,[să dobândească] înţelegerea deplină a linie ca şi corp, a culorii, a perspectivei…Studiile adiacente, bunăoară istoria artei, studiul anatomiei, perspectiva şi mai ales dresura estetică – dacă cel în cauză este un om inteligent şi simte nevoia – oricum le va învăţa. Nu trebuie de băgat în nimeni mai mult decât încape. Chiar şi cu preţul unor aparente lipsuri, totuşi trebuie de educat un spirit independent.”
Asemena „învățături” predate sistematic, și ale căror „germinări” formative benefice au fost urmărite cu consecvență de către Simon Hollósy întru modelarea profesională a discipolilor săi, aveau să genereze – în scurt timp – afirmarea pe scena internațională a unui întreg „corpus” de tineri artiști puternic individualizați, dintre care au fost numeroși și cei care au petrecut „stagii colonistice” la Baia Mare (1896-1901: printre aceștia și Albert Aichinger !), iar mai apoi în Teceul maramureșean (1904-1918). Dintre coloniștii băimăreni merită evocați aici – cu titlu de exemplificări comparatiste – măcar neamțul Jakob Nussbaum (1873-1936), austriacul Emil Pottner (1872-1942), slovaco–maghiarul Elemir Hradil–Hallász (1873-1948), ungurul Oszkár Glatz (1872-1958) și austro–ceho–americanul Leonhard Kober (1876-1931).
Ilustrările comparate de mai sus evidențiază câteva trăsături comune, ale căror rădăcini identitare le regăsim, lesne, printre principiile enunțate în credo-ul Hollósy din 1894, și puse în operă, mai apoi: intuiția instinctuală a metaforizărilor necesare; dezvoltarea potențialului de exprimare a caracterului modelului; capacitatea perceperii și transpunerii în limbaj pictural a naturii «divine» a corpului uman și a „aspectelor sale valoroase”; „înțelegerea liniei” – cu adevărat deplină, nuanțată și puternic personalizată – „ca și corp” prin acele fascicule de „linii nemărginit de fine”… Deasupra tuturor acestora, identificăm impregnarea rostirilor plastice invocate mai sus cu febrile trăsături umanizatoare – până la urmă existențiale ! – chiar și atunci când ni se evocă secvența descriptivă a unui peisaj din care motivele antropomorfe tocmai …absentează (cum e cazul lucrării lui Jakob Nussbaum !). Să mai adăugăm – ca pe un corolar – faptul, deplin dovedit de această selecția comparată de ilustrații, că Hollósy și-a atins cu adevărat obiectivul pe care și l-a fixat propriei sale munci profesorale – asta, după cum el însuși avertiza, nuanțând, „chiar şi cu preţul unor aparente lipsuri…”: a izbutit să educe autentice spirite independente ! Pentru că vedem limpede cum fondul comun al acestor trăsături nu a acționat în vreun fel uniformizator, ci, dimpotrivă, a deschis porți libere înspre construirea unor sintaxe stilistice diversificate – le-am putea zice complementare, dacă nu am ști că, în câmpul real al istoriei artelor veacului al XX-lea, ele au acționat, de fapt, cu forța și, uneori, cu violența unor modéle estetice concurențiale și contestatare ! Astfel: familia diversității de mai sus, pornește de la „epica” narațiunii realiste (3. Oszkár Glatz…; cu posibile rapeluri înspre derivări mai târzii, precum realismul critic, realismul magic, neorealismul și fotorealismul !); se ramifică prin poetica imaginarului neosimbolist (4. Emil Pottner…), prin retorica satirei sociale de tip «Jugendstil» (vezi revista Simplicissimus) pe cale să se convertească în estetismul «decadent» al ArtDeco-ului interbelic (6. Leonhard Kober…); apoi se mai ramifică înspre parfumul discret suprarealist (2. Elemír Hradil– Hallász…) – parcă, vag amintitor anticipativ de…Magritte !; se diversifică prin ramura tragicului expresionist (5. Jakob Nussbaum…); pentru a se opri – surpriză !, cumva tot neașteptat și anticipativ – în pragul experimentalismului «abstracționist» (1. Elemír Hradil–Hallász…)
Printre traseele acestor linii stilistice de forță, creația lui Albert Aichinger – așa fragmentatâ și atât cât o putem cunoaște astăzi – se înscrie în paradigma matricei epicii narațiunii realiste (cu rare și abia vagi contrapunctări expresioniste și artdeco),
conscriindu-se, de asemenea, câtora dintre acele trăsături comune apropriate din „învățăturile hollóșiene”;
- „(…) vecinătatea celui mai mare maestru – natura.”
- perceperea și transpunerea în limbaj pictural a naturii «divine» a corpului uman și a „aspectelor sale valoroase”;
- „înțelegerea liniei” – cu adevărat deplină, nuanțată și puternic personalizată – „ca și corp” prin acele fascicule de „linii nemărginit de fine”…
Începând din primăvara anului 1906, Albert Aichinger a ocupat un post de profesor de retuş zincografic la LuVLG / Lehr- und Versuchsanstalt für Licht und Gravüre München (Institutul Experimental şi de Învăţământ pentru Gravură şi Fotoimprimerie München).
După 1910 lucrează şi ca desenator la ZIAkW / Zoologischen Institut der königliche bayerische Akademie der Wissenschaften München / „Institutul de Zoologie al Academiei Regale Bavareze de Ştiinţe”, instituție de cercetare pentru care realizează un însemnat număr de planşe ştiinţifice de specialitate.
În acest context va fi realizat și seria de gravuri decorative apărute recent pe piața oficială a operelor de artă, în care abordează (poate cu un anume iz comercial, dar fără compromisuri profesionale !), diverse motive florale (vezi mai sus).
Se estimează că creaţia sa originală a fost relativ bogată şi interesantă, în ciuda faptului că după cel de al doilea război mondial, ea a căzut într-o nemeritată uitare. La această nefericită situație va fi contribuit, fără îndoială, și nebuloasa dispariție a artistului, cândva spre sfârșitul anului 1944, în împrejurări tulburi și pare-se dramatice (rămase învăluite, cel puțin până în prezent, în deplin mister !) petrecute în lumea cenușie a Germaniei ultimelor luni ale celui de al treilea Reich. Dispariția intempestivă de pe scena istorie a alimentat, desigur, uitarea și nerecunoștința cu care posteritatea a tratat moștenirea artistică (în mare parte risipită) transmisă de Albert Aichinger.
În acest context, micul nostru serial – publicat cu generozitate de redacția ziarului online directmm.ro
– se dorește a fi o modestă reparație morală, întru readucerea în actualitate a memoriei și creației acestui atât de versatil și interesant artist grafician, firește mai ales din perspectiva semnificativelor sale conexiuni cu «Centrul Artistic Baia Mare» și cu împrejurările nașterii acestuia.
În timpul vieţii însă, Aichinger a fost apreciat ca un excelent peisagist citadin și portretist. De interes special s-au bucurat seriile sale de gravuri ce abordează reprezentări compoziţionale figurative în manieră realistă — cu şi fără motive antropomorfe — înfăţişând imagini ale peisajului urbanistic münchenez. În privința acestora, se cuvine să subliniem cel puțin două calități majore care încorporează (printre altele) și amintirea „înățăturilor hollóșiene” însușite de artist deopotrivă la München și la Baia Mare: remarcabila stăpânire a mijloacelor și instrumentelor tehnice (ale desenului și îndeosebi ale gravării cu acul în metal), dublată de rafinate abilități plastice în contopirea osmotică – organică și cu mare expresivitate vizuală – a elementelor naturii ambientale cu peisagistica arhitectonică a spațiului citadin construit.
Cel mai frecvent a întrebuinţat tehnica aquaforte, iar sporadic aquatinta și xilogravura, desigur alături de desenul în creion.
Albert Aichinger a fost membru în MKG /Münchener Künstler Genossenschaft / Uniunea Artiştilor Münchenezi şi al ADK / Allgemeine Deutsche Kunstgenossenschaft / Uniunea Generală a Artiştilor Germani.
Activitatea sa expoziţională, mai puţin bogată şi trecută astăzi cu vederea, s-a desfăşurat cu precădere în oraşul natal şi la Viena.
Din câte cunoaștem, muzealizarea de astăzi a lucrărilor lui Albert Aichinger pare a fi mai degrabă săracă / modestă. Știm că Muzeul Lenbach din München (Städtische Galerie im Lenbachhaus und Kunstbau München) deține cinci gravuri, neexpuse public: Studiu pentru înmormântare, gravură cu acul pe hârtie, nr. inv. G 4099, achiziție din 1939 / Sub podul Muzeului [München], gravură cu acul pe hârtie, nr. inv. G 3426, achiziție 1934 / Din München, gravură cu acul pe hârtie, 23,8×13 cm., nr. inv. G 4793, achiziție 1938
/ Din vechiul München, gravură cu acul pe hârtie, 20×19,5 cm., nr. inv. G 4808, achiziție 1938 / La Ammersee [München], desen în creion cu cretă albă pe hârtie, 27,8×34,8 cm., G 7034, achiziție 1942 (cf. mai pe larg: https://www.lenbachhaus.de/entdecken/sammlung-online/detail?tx_so_displayso[Bpage]=6&cHash=66ff71 0dad2eb5d7578ae48776fd2109).
Un număr neprecizat de lucrări mai sunt semnalate în colecțiile de grafică ale Staatlich Graphisches Sammlung München.
Alte 3 lucrări sunt semnalate în Colecția privată «Wolfganf Barina» din Frankfurt am Main: Scenă de noapte lângă râu (München, Auer Mühlbach?), xilogravură color, 14 x 16 cm.; Buchet de flori, xilogravură pe hârtie manuală, intervenții manuale cu guașă alb-opac, 23,5 x 25 cm.; Casa Goethe, xilogravură pe hârtie, 13,2 x 18,3 cm. (cf. vezi la
http://www.wolfgang-barina.de/kunst/sammlung/kuenstler_af.html#Aichinger_Albert).
Și…cam atât !
Nu este de exclus, însă, ca alte instituții muzeale din spațiul internațional (posibil mai ales germane), să posede în colecțiile lor, lucrări de-ale lui Albert Aichinger, ieșite (probabil) de multă vreme din circuitul public ( de vor fi fost vreodată !…), și păstrate „în adormire” prin mapele de conservare ale colecțiilor lor de grafică.
Viitoare proiecte muzeale le vor scoate, poate, la lumină, cândva în viitor!
Tiberiu ALEXA
Lista abrevierilor:
Alexa 2004: Tiberiu Alexa, Centrul Artistic Baia Mare. Artiștii «Çcolii Hollósy» 1896-1901. [volumul 1:] De la Henriette Abramovits la Max Buri, Baia Mare, [Muzeul de Artă «Centrul Artistic Baia Mare – Uniunea Artiștilor Plastici din România-Filiala Baia Mare], 2004, pp/ 28-35 (Aichinger, Albert)
Alexa 2020: Tiberiu Alexa, Albert AICHINGER, în https://muzartbm.ro/2020/aichinger-albert/, publicat în 7 mai 2020.
Ré–Bö 1912: Samuel Börtsök, István Réti, A nagybányai jubiláris képkiállítás illustrált katalogus, Nagybánya [Baia Mare], 1912.
Réti 1954: István Réti, A nagybányai művésztelep, Budapest, 1954. Listele anuale ale coloniștilor de la Baia Mare – editate la capitolul „A nagybányán tartózkodott festők névsora”: 1896 – p. 324; 1897 – p. 324; 1898 – p. 324 -325; 1899 – p. 325; 1900 – p. 325 (doar cifra participanţilor la colonie); 1901 – p. 325.
Réti 1994: István Réti, A nagybányai művésztelep, Budapest, 1994 [ediţie revizuită, adăugită şi adnotată]. Listele anuale editate la capitolul „A nagybányán tartózkodott festők névsora * [/] A Hollósy–iskola ideje”: 1896 – p. 163-164; 1897 – p. 164; 1898 – p. 164; 1899 – p. 164-165; 1900 – p. 165; 1901 – p. 165.
Murádin 1992: Jenő Murádin, A nagybányai Hollósy–iskola névsorai, în Erdély Muzeum, II, 1992, nr. I–IV, p. 164-167.
Szatmári 1996: Gizella Szatmári, „Külföldi növendékek Nagybányán”, în Géza Csorba, György Szücs et alii, Nagybánya művészete. Kiállítás a nagybányai művésztelep alapitásának 100. évfordulója alkalmából. Die Kunst von Nagybánya. Ausstellung zur Hundertjahrfejer der Gründung der Künstlerkolonie von Nagybánya. The Art of Nagybánya. Centennial Exhibition in Commemoration of the Artists’ Colony in Nagybánya, Magyar Nemzeti Galéria 1996. március 14–oktober 20., Ungarische Nationalgalerie, 14. Märtz–20. Oktober 1996, Hungarian National Gallery 14. March–20. Oktober., [f.l. Budapest], 1996, p. 168 sqq.
Thieme–Becker: Allgemeine Lexikon der bildenden Künstler von der Antike bis zum Gegenwart. Herausgegeben von Ulrich Thieme und Felix Becker, I–…, Leipzig, 1907–… .
AkbK: Bayerische Königliche Akademie der bildenden Künste München.
ANFM: Arhivele Naționale ale României, Filiala Maramureș.
FoPrBM, AcAd: Fond Primăria Baia Mare, Acte administrative.
Citește și
Dicționarul Centrului Artistic Baia Mare: Artiștii Școlii Hollósy la Baia Mare (X)
