Dr. Viorel Rusu: „În Baia Mare a funcționat prima Afinărie de aur din România”

Aurul a fascinat și a fost prezent mereu în istoria lumii, a generat pasiuni și conflicte, fiind, mult timp, principalul mijloc de schimb comercial. Aurul a fost în centrul sistemului de bogăție și putere, o națiune fiind cuantificată în funcție de cât de mult aur și argint aduna/avea. Mai târziu, în economia mondială s-a impus standardul aurului, care însemna că toți banii aflați în circulație într-o țară aveau acoperire în aur în banca națională. Zguduirile provocate de Marea Criză Economică (1929-1933) au dus la abandonarea sistemului, iar aurul a devenit o marfă, ca oricare alta. Totuși, în pofida acestei schimbări de paradigmă, magia aurului încă există, iar percepția asupra sa reflectă diversitatea culturală din lume. În timp ce pentru unii oameni aurul e la fel de strălucitor ca înainte, pentru alții pare o valoare tradițională mai demodată.

***

Baia Mare a intrat de timpuriu în „febra aurului”, subsolul său (și al zonei din jur) bogat în minereuri aurifere și argintifere făcându-l interesant de la începuturile statalității medievale. Astfel, în secolul al XIV-lea, Baia Mare a primit privilegiile de oraș liber regal, judele și jurații (cei care conduceau orașul) având dreptul de a alege supraveghetori de mină (scansores) „pricepuți, care, necontenit și cu credință, să meargă și să cerceteze toate hrubele și lucrările de mină și să se îngrijească de veniturile urburei și să le sporească cu râvnă ca nu cumva venitul regelui să poată fi împuținat și păgubit”.

Așadar, interesul statului de a avea acces „netulburat” la resursa numită „aur” este exprimat manifest în privilegiul datat 20 septembrie 1347 și așa a fost mereu, timp de secole, până în anul 2006, când statul a decis că nu mai este rentabil să exploateze aurul.

Clădirea în care a funcționat Monetăria și Afinarea. Azi, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie

***

În rândurile următoare ne propunem să aducem în atenție doar o secvență din istoria bogată a aurului băimărean. Cea în care, începând cu anul 1925, minereurile extrase în regiunea Baia Mare (și nu numai) erau transformate în lingourile de aur care ajungeau în seifurile Băncii Naționale a României. Cum s-a realizat aceasta? Prin înființarea, în anul 1924, a Stației de Afinare a aurului și argintului în cadrul Direcției Minelor și Uzinelor Statului Baia Mare. Instalația, dotată cu utilaje furnizate de către firma „Siemens&Halske” din Berlin a început să funcționeze la sfârșitul lunii octombrie 1924 și a intrat în producție normală la începutuul anului 1925. Capacitatea sa de prelucrare era de 1.000 kg. aur fin și 4.000 kg. argint fin anual. A fost prima și, mult timp, singura instalație de acest gen din România.

Rafinăria de aur în perioada interbelică

Astăzi, în acel spațiu funcționează Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, iar o parte a utilajelor și a construcțiilor de atunci au fost integrate in situ în expoziția permanentă, intitulată sugestiv „Minerit și civilizație în Maramureș”, unică în peisajul expozițional din România. Patrimoniul industrial (spațiul, construcțiile, instalațiile primei Stații de Afinare a aurului și argintului, Trezoreria) este valorificat muzeal pentru toți cei care vor să afle detalii despre locul din Baia Mare în care minereurile se transformau în lingourile de aur, metalul nobil care a fascinat și continuă să facineze lumea.

Trezoreria integrată azi circuitului expozițional

***

Conjunctura în care la Baia Mare a fost înființată prima Stație de Afinare a aurului și a argintului din România a fost rezultatul strategiei statului român de a încuraja industria extractivă autohtonă. Urmarea a fost că, după anul 1918 producția minieră a cunoscut o creștere calitativă și cantitativă în raport cu perioada de dinainte de Marele Război, literatura de specialitate și statisticile vremii fiind relevante în acest sens.

O mare problemă a mineritului aurifer din Transilvania, înainte și după 1918, a constituit-o ultima etapă din fluxul tehnologic de obținere a metalului prețios și anume afinarea, prin care aurul și argintul erau separate între ele, iar de impuritățile care le însoțeau, (precum cuprul, plumbul, zincul etc.).

Până în anul 1918 singura instalație de afinare pentru obținerea metalelor prețioase pure se afla la Schemnitz (azi, Banska Stiavniča-Slovacia), unde era dus și minereul extras în exploatările din Nordul Transilvaniei (regiunea minieră Baia Mare-Baia Sprie). După Întregirea României prin Unirea Transilvaniei (1 Decembrie 1918) s-a luat decizia de a se construi trei instalații de afinare, două în zona orașului Baia Mare și una la Gurabarza, în Apuseni.

Prima instalație din România a fost construită la Baia Mare, Ministerul Industriilor şi Comerţului înființând, la data de 1 aprilie 1924, Secția de Afinare în cadrul Direcțiunii Minelor și Uzinelor Statului Baia Mare. Aceasta funcționa în imobilele construite în secolul XVIII (1734-1739; 1782) pentru Inspectoratul Superior Minier, devenit ulterior Direcția Minelor. Din punct de vedere organizațional instituția aparținea, după 1919, de Regia Întreprinderilor Miniere și Metalurgice din Ardeal (R.I.M.M.A.).

Instalaţiile şi utilajele au fost furnizate de firma Siemens & Halske din Berlin (Germania), pentru suma de 1.183.062 lei. Au început să funcționeze la sfârșitul lunii octombrie 1924 și au intrat în producție normală la începutul anului 1925. Secția deservea atât minele statului, cât şi producătorii particulari. Secția de Afinare a aurului şi argintului cuprindea, conform documentelor de arhivă, toate elementele tehnice specifice ultimei etape a procesului de preparare în vederea obţinerii, în formă pură, a metalelor preţioase, aur şi argint. Capacitatea instalaţiilor de afinare din această perioadă de început era de 1000 kg aur, respectiv 4000 kg argint, pe an.

Cântărirea boabelor de aur brut în incinta Stației de afinare din Baia Mare, perioada interbelică (reproducere din „România Ilustrată”, Bucureşti,

Un spaţiu special al Afinăriei îl constituia TREZORERIA, care era de formă circulară, cu sistem de protecţie adecvat păstrării lingourilor de aur şi argint, respectiv o masivă uşă metalică având sistem cifrat de acces. În interiorul acestei încăperi erau păstrate lingourile de aur şi argint care, periodic, luau drumul Băncii Naționale a României. Puritatea metalelor preţioase era cuprinsă între 999,5 – 999,8 gr. la kg., greutatea lingourilor de aur variind între 6,600 gr.-7 kg., iar a celor de argint fiind de aproximativ 10 kg.

Trezoreria din incinta Staţiei de afinare din Baia Mare în care se păstrau lingourile de aur (reproducere din „România Ilustrată”, Bucureşti, 1933

Din cauza creşterii producţiei de aur brut, foarte curând capacitatea instalaţiilor de afinare de la Baia Mare, care rămâneau în continuare unice în România, a fost depăşită, astfel încât s-a pus problema refacerii acestora după noi standarde tehnologice. Aceeaşi firmă Siemens & Halscke, se regăseşte alături de alte două firme participante la licitaţia din anul 1932 pentru retehnologizare în vederea rentabilizării instalaţiei, a creşterii capacităţii de producţie.

Lucrările au fost finalizate în anul 1933, afinăria băimăreană fiind la acea dată una dintre cele mai moderne din Europa.

O a doua instalaţie de afinare, construită după modelul celei din Baia Mare, a fost deschisă la Gurabarza (Brad) în anul 1937 şi a funcţionat până în anul 1946, într-o primă etapă.

După această dată (1946), Baia Mare a redevenit, pentru o perioadă, singurul centru de afinare din ţară, preluând toată producţia de aur brut din România. Staţia de Afinare a funcţionat în locaţia iniţială până în anul 1967 când au fost puse în funcţiune instalaţiile din incinta Combinatului Chimico-Metalurgic Baia Mare.