Dr. Viorel Rusu: „Baia Mare, oraș liber regal (1347-1876)”

Baia Mare a obținut în prima jumătate a secolului XIV statutul juridic de oraș liber regal (ceea ce implica drepturi de „autoguvernare”), statut pe care a reușit să-l mențină timp de peste șase secole, până în deceniul șapte al secolului XIX (1876).

Secvențe din această istorie pot fi reconstituite prin cercetarea literaturii de specialitate și a patrimoniului cultural păstrat la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare: vestigii arheologice și arhitectonice, obiecte tridimensionale, stampe, hărți, tezaure monetare).

***

De la așezare la oraș

Poziționat pe malul râului Săsar, în zona depresionară de la poalele Munţilor Gutâi, oraşul Baia Mare s-a format şi s-a dezvoltat dintr-o veche aşezare minieră. Bogăţiile subsolului în zăcăminte cu o mare concentraţie de metal preţios, aur și argint, precum și exploatarea organizată a acestora au determinat configurarea unui oraş în care cea mai mare parte a locuitorilor au practicat sute de ani la rând meşteşugul mineritului. Nivelul de trai al membrilor comunităţii urbane a fost strâns legat de evoluţia mineritului cunoscând astfel atât prosperitatea, cât şi stagnarea sau regresul economic.

Înfiriparea aşezărilor miniere de pe valea râului Săsar era în curs de desfăşurare, probabil, în ultimele decenii ale secolului al XIII-lea iar în momentul menţionării lor documentare, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, comunităţile acestor aşezări erau bine organizate, cu drepturi şi obligaţii economico-sociale şi juridice bine definite.

Oraşul Baia Mare a prins contur în perioada precedentă actelor privilegiale de atestare a existenţei sale, aceste acte consemnând o realitate bine definită în momentul emiterii lor.

Asemenea altor localități, înfiripate în aceeași perioadă sau mai târziu, oraşul Baia Mare a avut, de-a lungul timpului, denumiri diferite și anume: Civitatis Rivuli Dominarum, Rivulus Dominarum, Asszonypataka, Neustadt, Nagybánya, Frauenbach, Welka-Banya.

 Primele privilegii

Cel mai vechi document scris referitor la Baia Mare, pe care-l cunoaștem este privilegiul emis de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1301-1342), la 29 mai 1329, cu prilejul unui proces de hotărnicie între reprezentanţii Magistratului din Baia Mare şi posesorii pădurilor nelocuite aflate între oraşele Baia Mare şi Baia Sprie, care formau, în vremea respectivă, o singură unitate administrativă. Prin acel act se acordă judelui primar al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie dreptul de a defrişa teritoriul împădurit dintre cele două oraşe şi de a-l popula în vederea dezvoltării mineritului în zonă. Din acest document privilegial aflăm prima denumire oficială a oraşului Baia Mare şi anume „Civitas Rivuli Dominarum” (Cetatea Râul Doamnelor), actul fiind considerat documentul de atestare a oraşului cu acest nume.

Baia Mare şi Baia Sprie aveau, aşadar, la data respectivă, o conducere comună, iar prin popularea zonei dintre ele s-a format ulterior o aşezare nouă, Tăuţii de Sus. Originalul acestui document nu s-a păstrat, dar conţinutul ne-a fost transmis într-un rezumat în limba latină cuprins într-un act ulterior (1479).

Primul document privilegial al oraşului Baia Mare, păstrat în forma sa originală, este actul emis de regele Ludovic I (1342-1382), în anul 1347 (20 septembrie), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, a magistrului Petru şi a notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Mina Săsar (Rivulo Dominarum et Zazarbánya), de reînnoire a unor privilegii. Reprezentanţii oraşului au făcut aceste solicitări „în numele tuturor orăşenilor şi oaspeţilor noştri”. Astfel, ne sunt oferite primele informaţii documentare despre locuitorii oraşului Baia Mare. Aflăm că exista o populaţie mai veche, „orăşenii” şi o populaţie mai nouă, aşa numiţii „oaspeţi”, care erau coloniştii (specialiştii străini), aduşi pentru impulsionarea activităţilor miniere. Locuitorii primeau din partea regalității „privilegii de dăruire a libertății care să dăinuiască pe veci”, între care dreptul de a-și alege „dintre ei, parohul și judele lor” și de judecată în interiorul orașelor pentru „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari și cele mici”.

Orășenii au dobândit dreptul de practicare a comerţului, cu scutire de vamă pentru anumite produse şi de organizare, o dată pe an, a unui târg de cincisprezece zile, dreptul de a construi un sistem fortificat de apărare (val de pământ cu şanţ şi palisadă). Documentul prevede şi o serie de privilegii pentru activităţile miniere desfăşurate pe teritoriul oraşului. Astfel, în Baia Mare a funcţionat un Oficiu al comitelui cămării, a cărui îndatorire principală viza supravegherea mineritului şi, îndeosebi, strângerea urburii cuvenite regelui. A fost instituit dreptul de a alege anual un jude al minerilor („magistrum montis”) care, împreună cu judele („judex”) şi Magistratul („magistratus”), supravegheau activităţile desfăşurate în mine şi aveau dreptul de judecată a pricinilor legate de minerit. Atenţia deosebită acordată în acest document dezvoltării mineritului certifică interesul mare pe care îl avea regalitatea faţă de principala îndeletnicire a locuitorilor oraşului care era şi principala sursă de venit pentru vistieria statului. De toate aceste drepturi, reînnoite sau dobândite prin acest act, a beneficiat comunitatea băimăreană, oraşul dobândind astfel, în adminstrarea interioară, o considerabilă autonomie, care limita simţitor amestecul instituţiei comitatului Sătmar, pe teritoriul căruia s-a aflat.

Din perspectiva acestor drepturi şi libertăţi, dar și a specificului minier, oraşul Baia Mare poate fi asemănat cu oraşul Caşovia (Košice din Slovacia de azi) iar, în raport cu alte oraşe din Transilvania se individualizează prin obținerea primului privilegiu de organizare a unui târg anual, înaintea orașelor Bistriţa, Braşov şi Sibiu (cărora acest drept le este acordat după anul 1350).

Baia Mare în timpul Huniazilor

În anul 1445, orașul și domeniile sale au ajuns în proprietatea lui Ioan (Iancu) de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator al Ungariei (1446-1453). În anul 1446 (16 ianuarie), Iancu de Hunedoara a vizitat oraşul Baia Mare şi a dispus construirea unui castel fortificat pentru soţia sa Elisabeta, edificiu cunoscut astăzi sub numele de „Casa Elisabeta” sau „Casa Iancu de Hunedoara”.

Din construcţia impunătoare şi fortificată de altădată stau mărturie arcadele (contraforţii) suspendate peste vechea stradă care făcea odinioară legătura între piaţa oraşului şi monetărie. Moartea neaşteptată, în anul 1456, după victoria asupra turcilor otomani la Belgrad, nu a anulat lucrările începute, acestea fiind finalizate ulterior de fiul său.

Schimbările accelerate de la sfârşitul secolului al XV-lea, perioada domniei regelui Matia Corvin (1458-1490), definesc profunzimea transformărilor societăţii medievale central europene. Deschiderile aduse de guvernarea sa se resimt puternic şi în evoluţia oraşului Baia Mare, regele fiind, în general, adeptul dezvoltării oraşelor şi a întăririi autonomiei acestora.

Interesul vădit al regelui Matia Corvin faţă de acest spaţiu se datorează, în bună parte, bogatelor filoane de aur şi argint, care au dat regelui în jur de 500 de kilograme de aur anual, Monetăria din Baia Mare realizând în perioada respectivă peste 30% din toată cantitatea de monede bătute în regat, circa 20.000 florini de aur.

În anul 1469 (9 noiembrie), regele acorda oraşului Baia Mare dreptul de a se înconjura cu ziduri trainice de piatră.

Documentul emis la cererea judelui oraşului face referire la incursiunile lui Ştefan cel Mare în Ardeal, cu scopul de a răzbuna pustiirea Moldovei de către armata lui Matia în anul 1467, când acesta a ajuns la Baia împreună cu Petru Aron, în care vedea un pretendent la tronul Moldovei. Ziduri puternice din piatră şi cărămidă, cu bastioane dispuse în jurul oraşului vor înlocui vechile palănci şi valuri de pământ. Astăzi, „Turnul Măcelarilor” reprezintă mărturia cea mai concretă a existenţei vechiului zid al Băii Mari.

Un alt privilegiu important, acordat în anul 1484 (25 iunie), de către regele Matia Corvin a fost dreptul de aplicare a pedepsei capitale, „jus gladii”, care a întărit considerabil puterea de judecată a judelui şi juraţilor oraşului. Martor al acestui drept important primit de oraş este paloşul vechi, intrat în grija comunităţii în anul 1903, cu numele de „barda gâdelui”. Acest paloş la două mâini, produsul unui atelier din Toledo, probabil din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea, cu text în limba latină inscripţionat pe lamă, ELV+E+O SAHAGUM, este unul dintre puţinele însemne ale puterii păstrate până în zilele noastre.

 Organizarea internă

Conform privilegiilor orașului, conducerea era asigurată de către Magistrat, instituție formată din Senatul Interior („consiliul restrâns”) și Senatul Exterior („cei 60 de jurați ai poporului”), sfera responsabilităților sale vizând practic toate domeniile: legislativ, administrativ, economic, comercial, cultural, militar, ordine publică. Senatul Interior îi cuprindea pe judele primar și pe jurați (în număr de 12, în cea mai mare parte a perioadei), alegerile pentru aceste funcții desfășurându-se, de obicei, la începutul anului. Mandatul acestora era de un an la început, apoi de doi ani, dar nu era limitat la un număr anume. Judele (aflat în fruntea „consiliului restrâns”) prezida întrunirile Magistratului, dar nu putea decide singur în problemele orașului, ci numai împreună cu jurații, în prezența notarului, care consemna hotărârile luate, obligatorii pentru toți cetățenii orașului.

Hotărârile luate de conducerea oraşului reflectau în esenţă puterea acestuia, iar actele în care erau acestea cuprinse aveau nevoie de legalitate şi autentificare, prin urmare era necesar un sigiliu care să reprezinte oraşul şi comunitatea sa. Cel mai vechi sigiliu cunoscut al oraşului este cel octogonal, impresionant ca dimensiuni, formă şi realizare tehnică.

Acest sigiliu, executat la mijlocul secolului XIV, folosit până în anul 1480 şi descoperit întâmplător în anul 1904, prin conţinutul inscripţiei în limba latină, ne transmite peste timp ceea ce considera comunitatea oraşului că este cel mai important pentru ea, în vremurile acelea şi anume: Sigiliul oraşului Râul Doamnelor. Dragostea dintre cetăţeni este suprema tărie a oraşului („Sigillum de Rivulo Dominarum. Mutuus Amor Civium Optimum est Civitatis Firmamentum”). Compoziţia tematică din câmpul central al sigiliului mare (octogonal), legată de principala ocupaţie a membrilor comunităţii urbane şi anume mineritul a fost preluată de sigiliile următoare.

Magistratul dezbătea problemele comunității și lua hotărâri pentru rezolvarea lor, acestea fiind consemnate și urmărite, ulterior, până la punerea în practică. Cel mai vechi protocol al Magistratului din Baia Mare, păstrat până astăzi, este din anul 1560, când consiliul restrâns (Senatul Interior) era condus de un jude primar, la care se adăugau 12 jurați. Alte documente fac referire și la consiliul larg (Senatul Exterior), alcătuit din 60 de jurați, care corespundeau celor cinci clase în care era acesta împărțit, câte 12 pentru fiecare. Sarcinile juraților erau clar delimitate, fiind atât de control, cât și administrative. Din rândul juraților au provenit majoritatea slujbașilor și oficialilor orașului, precum notarul, perceptorul (cel care administra veniturile și punea banii și bunurile de aur și argint în „lada orașului”), curatorul viilor și al morii, administratorii berăriei, dorobanții (păzeau porțile orașului), ceasornicarul (apare în documente la 1606) etc.

Minerit și monetărie

Constituirea unui cadru organizatoric, dobândirea unor privilegii şi libertăţi, aducerea de specialişti străini şi existenţa naturală a materiei prime au constituit, în ansamblul lor, principalul suport pentru dezvoltarea activităţilor miniere în zona oraşului Baia Mare. Mineritul a fost secole la rând un foarte important furnizor de venituri, dar şi de servicii pentru membrii comunităţii urbane, bunăstarea acestora fiind influenţată, în mare măsură, de evoluţia mineritului.

Minereurile de aur şi argint erau considerate proprietatea regelui, care acorda privilegii economice aşezărilor urbane, cedând dreptul de exploatare, dar menținând controlul său prin intermediul Cămării regale, care percepea urbura. Pentru mineritul din regatul angevin anul 1327 este important pentru că, în acel an, la 17 mai a fost emis actul prin care o treime din urbură revenea proprietarului terenului pe care se aflau minele de aur și de argint. Decizia a favorizat dezvoltarea mineritului, inclusiv în zona Baia Mare-Baia Sprie.

Perioadele de prosperitate, determinate de exploatarea minereurilor aurifere și argintifere au alternat cu cele de stagnare. Astfel, în timpul Principatului Transilvaniei oraşul, minele şi monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni care au aplicat metoda arendării minelor unor particulari (familiile Herberstein și Lisibona), dar și orașului, însă rezultatele nu au fost cele aștepate. Mai mult, în anul 1674, Oficiul comitelui cămării (care funcționa de la mijlocul secolului XIV, conform privilegiului pe care l-am menționat) din Baia Mare a fost desființat, în locul său rămânând un Oficiu minier (cu un șef și doi funcționari) subordonat Cămării din Špis.

La începutul secolului al XVIII-lea, minele din Baia Mare au fost subordonate Direcţiei Miniere din Košice (azi, Slovacia), până în anul 1748, când, pentru creşterea producţiei de aur şi argint s-a înființat la Baia Mare, Inspectoratul Superior Minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului. Inspectoratul avea largi atribuţii organizatorice, financiare şi juridice, în subordinea sa aflându-se: Monetăria din Baia Mare (atestată încă de la 1411 și care atinsese un prestigiu maxim în timpul regelui Matia Corvin), Oficiul minier din Baia Sprie, Oficiul minier și al topitoriei din Cavnic, Oficiul topitoriei și al pădurilor regale din Băița, Oficiul topitoriei și al cel silvic din Firiza de Jos, Oficiul minier și topitoria din Nistru, Oficiul minier din Băiuț, fierăriile din fostul comitat Solnocul Interior, teritoriul Cetății Chioarului, Oficiul minier din Borșa, Serviciul financiar central (al inspectoratului), patru laboratoare și judecătoriile rurale miniere din Baia Sprie, Cavnic și Borșa.

Această nouă realitate se reflectă în câmpul gravat al unor tipare de sigilii din secolul al XVIII-lea, precum cele aparţinând Inspectoratului Superior Minier și Oficiului monetar cezaro-regesc din Baia Mare, KAISERL(ICH) KŐNIGL(ICHES) MŰNZ AMT IN NAGYBANIEN

Sub stăpânirea austriacă sunt consemnate categorii etnice diferite (austrieci, slovaci, cehi, maghiari), aduse din diferite zone ale imperiului, pentru a impulsiona exploatarea bogatelor zăcăminte neferoase ale regiunii. Aceste măsuri (şi altele care au urmat) au deschis o nouă etapă în istoria mineritului băimărean.

Unul dintre cele mai importante şi îndelungi privilegii de care a beneficiat oraşul Baia Mare a fost, fără îndoială, dreptul de a bate monede. Monetăria din Baia Mare şi-a început activitatea, probabil, cu ceva timp înaintea documentului de atestare, respectiv înainte de anul 1411, când, în schimbul sprijinului acordat împotriva turcilor otomani, regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a cedat despotului sârb Ştefan Lazarevici (1402-1427) orașele Baia Mare şi Baia Sprie, cu minele de aur şi de argint, baterea monedelor și veniturile rezultate. Au rămas în proprietatea acestuia până în anul 1426, când posesiunile au fost preluate de nepotul său, Gheorghe Brancovici (1427-1456), care le-a păstrat până în anul 1445. Activitatea de batere a monedelor era deosebit de complexă. În incinta monetăriei se aflau atelierele de separare a metalelor, de ardere, topitoriile, casa de batere, de preschimbare, locul de depozitare şi alte anexe care formau aşa numita „cămară” care era condusă de un comite.

Structura organizatorică a monetăriei, aşa cum reiese din documentele vremii, era extrem de riguroasă, responsabilităţile şi respectarea lor fiind minuţios urmărite şi controlate de persoane abilitate, desemnate de autorităţi.

Monetăria din Baia Mare s-a impus de la început ca una dintre cele mai importante monetării din Transilvania şi Ungaria, ceea ce reiese, în primul rând, din veniturile realizate. Astfel, în anul 1463, monetăria realiza un venit net de 20.000 de florini, în timp ce, în acelaşi an, monetăria din Buda obţinea un venit de 8.000 de florini, iar cea din Sibiu, 6.000 de florini.

Primele însemne de monetărie, considerate de origine băimăreană, au fost „R-I”, pe groşi, bătuţi între anii 1345-1357, şi „R-P”, pe denari, „R” provenind de la Rivulus Dominarum, iar „I”, respectiv „P”, reprezentând iniţialele numelui funcţionarului responsabil cu monetăria. În aceeaşi perioadă apare în câmpul monedelor steaua cu şase raze, probabil un însemn colectiv ce semnifica deţinerea arendei de către cetăţenii oraşului, însemn care a apărut periodic şi în etapele ulterioare.

În perioada domniei regelui Matia Corvin monedele purtau sigla „N” şi cele două ciocane încrucişate. Au fost de diferite tipuri: florini de aur, garas, denari şi obuluri. Important era denarul (pe revers cu Madonna), bătut pentru prima dată la Baia Mare, care a fost definitoriu secole la rând pentru acest tip de monedă (respectiv pentru forma şi greutatea sa).

La Monetăria din Baia Mare s-au bătut de-a lungul timpului o varietate de monede, preponderent din metale preţioase, cele de metal comun fiind socotite „bani proşti”, cum ar fi jetoanele miniere din bronz, cu circulaţie foarte restrânsă. În anul 1600 la Monetăria din Baia Mare a fost bătută şi gravată o medalie de aur în cinstea domnului Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593-1601), o piesă de excepţie care, în original se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie a României (Muzeul de Istorie din Baia Mare păstrează o copie a acesteia). Medalia redă pe avers efigia voievodului, iar pe revers prezintă un text inscripţionat în limba latină, cu următorul conţinut: Mihai Voievodul Valahiei Transalpine, consilierul sacrei majestăţi imperiale şi regale, locţiitor în Transilvania, comandant general al armatei dincoace de Transilvania şi din părţile supuse ei care, în anul Domnului 1600, prin prevedere, virtute şi arme, a câştigat victoria. Textul de pe medalie susţine recunoaşterea oficială de către împăratul Rudolf al II-lea a stăpânirii voievodului român asupra Transilvaniei în anii 1599-1600. Specialiştii atribuie această importantă emisie atelierelor monetare băimărene pe fundamentul regăsirii unor detalii decorative prezente pe un taler bătut în acelaşi an, acesta având gravate siglele monetăriei, N-B (Nagy Bánya)

Realizarea tehnică şi artistică a medaliei şi, în general, a pieselor bătute la monetărie de-a lungul timpului, atestă priceperea şi măiestria meşterilor gravori, aurari şi argintari din Baia Mare, aceştia fiind deseori „împrumutaţi” de diferite monetării din Transilvania. Acest meşteşug, printre primele atestate documentar în Baia Mare, a devenit în timp o adevărată artă pentru o bogată diversitate de obiecte, de la cele mai simple şi uzuale (tacâmuri, cupe şi potire), până la cele mai complexe (podoabe, accesorii vestimentare, obiecte decorative şi de cult), lucrări semnalate în evidenţele economice ale oraşului (inventarele bunurilor ce aparţineau comunităţii), valoarea lor făcând parte din veniturile generale. În general, activitatea Monetăriei băimărene în această perioadă a constituit un important factor de progres, chiar dacă împrejurările politice nu au fost întotdeauna favorabile.

În secolul al XVIII-lea, împăratul Iosif al II-lea a impus uniformizarea însemnelor monetare în ordinea literelor din alfabet, respectiv „A, B, C….”. Astfel monetăriei din Baia Mare i-a revenit litera „G”. La Monetăria din Baia Mare s-au bătut monede de aur şi de argint (ducaţi şi taleri) pentru regii Ungariei, pentru voievozii şi principii Transilvaniei, pentru imperialii Habsburgi, aceasta având o activitate  aproape neîntreruptă.

Monetăria şi Cămara au desfăşurat o însemnată activitate, contribuind la stimularea funcţiunii banilor ca mijloc de circulaţie şi măsură a valorii, dar şi de acumulare, ceea ce a determinat formarea capitalului comercial.

***

Prezentarea succintă a unor secvențe din istoria orașului liber regal Baia Mare, ilustrate cu mărturii patrimoniale tezaurizate de către Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare se dorește a fi un imbold pentru cunoașterea trecutului pe baza surselor și pentru utilizarea și integrarea elementelor de istorie locală în procesul educațional.

Dr. Viorel RUSU,

Director

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș