Cum a pierdut Sighetul, pentru o jumătate de secol, catedrala pe care o pornise în 1937

La 24 octombrie 1937, la Sighetu Marmației, era sfințită piatra de temelie a viitorului lăcaș ortodox care trebuia să devină unul dintre marile repere spirituale ale orașului, însă războiul, Dictatul de la Viena, confiscările de după război și deceniile comuniste au frânt pentru multă vreme acest proiect.

Orașele își poartă istoria nu doar în clădirile care au fost ridicate, ci și în cele care au rămas doar intenții, planuri, fundații ori speranțe amânate de evenimente mai puternice decât voința unei comunități. La Sighetu Marmației, o asemenea poveste începe într-o zi de toamnă, la 24 octombrie 1937, când comunitatea ortodoxă trăia un moment care părea să deschidă o nouă epocă. Este vorba de sfințirea pietrei de temelie pentru viitorul său mare lăcaș.

Data nu este una oarecare. Ea vine în contextul reînființării Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, cu sediul la Sighet, într-un moment în care orașul încerca să-și definească mai clar reperele identitare, culturale și religioase. Tot atunci, noua structură eparhială primea un sprijin instituțional important, iar în anii imediat următori Palatul Cultural avea să devină reședință episcopală, semn că proiectul ortodox sighetean nu era gândit marginal, ci ca parte a unei așezări urbane și spirituale de durată.

Pentru viitoarea biserică, sursele locale consemnează limpede că piatra de temelie a fost sfințită la 24 octombrie 1937 de viitorul episcop al Maramureșului, PS dr. Vasile Stan, pe atunci arhiereu-vicar la Mitropolia din Sibiu.

Evenimentul a avut loc în ziua Sfântului Mare Mucenic Areta. Terenul se afla pe strada Mareșal Averescu, nr.2, în imediata apropiere a direcției silvice, și avea o suprafață de 2 hectare. După acel moment, lucrurile păreau să meargă înainte. Regele Carol al II-lea a dăruit bisericii un clopot, iar credincioșii au început să strângă bani pentru ridicarea lăcașului. Totul indica faptul că Sighetul urma să primească, în sfârșit, construcția de anvergură pe care ortodocșii o așteptau. Apoi, istoria a schimbat brutal direcția.

Anii de după Dictatul de la Viena au adus o ruptură dramatică. Potrivit istoriei locale consemnate de presă și de memoria parohiei, fundația începută atunci a fost aruncată în Tisa, iar clopotul dăruit de Carol al II-lea a ajuns la Biserica Ortodoxă ucraineană din Rona de Sus. Nu mai era vorba doar despre oprirea unui șantier, ci despre dezmembrarea simbolică a unui proiect care încerca să dea ortodoxiei sighetene o expresie monumentală și stabilă.

Nici pacea de după război nu a reparat imediat această pierdere. Dimpotrivă, regimul comunist a confiscat terenul pentru construcția unor blocuri și case pentru autoritățile de atunci ale orașului. Comunitatea ortodoxă a rămas, astfel, nu doar fără biserica dorită, ci și fără continuitatea firească a proiectului interbelic.

Abia în 1975 a fost turnată o nouă fundație. Și totuși, nici atunci lucrurile nu au mers repede. Slujbele continuau să fie oficiate în vechea casă parohială, aflată într-o stare avansată de degradare, iar aprobările pentru ridicarea propriu-zisă a noii biserici au fost obținute doar în 1985. A urmat o muncă de durată, sprijinită de cler, de credincioși, de meșteri și de binefăcători locali, astfel încât construcția avea să fie încheiată abia în 1998.

La 16 august 1998, Patriarhul Teoctist a sfințit biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, în prezența mai multor ierarhi. Pentru Sighet, momentul a avut valoarea unei recuperări istorice. Nu era doar inaugurarea unei biserici, ci și închiderea târzie a unui cerc început cu 61 de ani mai devreme, în toamna lui 1937.

Aici se află și miezul poveștii. Dacă proiectul interbelic ar fi continuat firesc, fără război, fără rupturile teritoriale și fără blocajele impuse ulterior de comunism, Sighetu Marmației ar fi avut probabil cu multe decenii mai devreme un reper ortodox major, ridicat în logica afirmării Episcopiei reînființate în 1937. Cu alte cuvinte, orașul ar fi cunoscut mai devreme ceea ce avea să obțină abia la sfârșitul anilor ’90, adică o catedrală sau un mare lăcaș ortodox care să exprime vizibil prezența și continuitatea unei comunități.

În această lumină, data de 24 octombrie 1937 nu trebuie privită ca o simplă dată de cronologie bisericească. Este ziua în care Sighetul a început un proiect pe care istoria l-a obligat să-l reia de mai multe ori. O zi care vorbește despre speranță, întrerupere, pierdere și, în cele din urmă, despre o formă de recuperare.

Astăzi, privind actuala Catedrală „Sfinții Arhangheli”, întrebarea nu este doar când a fost terminată, ci și ce fel de oraș ar fi fost Sighetul dacă această construcție ar fi crescut firesc din impulsul interbelic al anului 1937. Răspunsul nu poate fi decât unul melancolic: ar fi fost, poate, un oraș în care istoria nu ar fi obligat o comunitate să aștepte peste jumătate de secol pentru a-și duce până la capăt propriul proiect spiritual.

Surse FOTO: https://www.diacronia.ro / https://www.dacoromania-alba.ro 

Vasile Petrovan

Citește și:

ASTRA împlinește 165 de ani, iar Maramureșul păstrează o moștenire culturală de mare valoare