Camil Petrescu, cel ce avea să devină cel mai iubit scriitor al secolului XX românesc, s-a născut la 9 aprilie 1894, la București, și a părăsit lumea pe 14 mai 1957, lăsând în urmă nu doar o operă, ci o rană deschisă în conștiința literaturii române. Orfan de mic, crescut într-o lume lipsită de mângâiere, dar plină de zgomotul ideilor și al dezamăgirilor, a fost un autodidact al suferinței și un învățăcel fidel al adevărului absolut.
Dar adevărul, pentru Camil, n-a fost niciodată ușor de suportat. Și-a trăit viața cu luciditatea celui care nu poate trăi în iluzii, iar arta lui s-a născut din această neputință de a accepta minciuna convenabilă. Într-o Românie sfâșiată de războaie, trădări și amoruri rănite, Camil Petrescu s-a ridicat ca o voce dureroasă, ca un martor incomod al zbaterii umane.
În vara anului 1916, România intra în Primul Război Mondial. Avea doar 22 de ani când a fost înrolat în Regimentul 4 de marș. Nu era un simplu soldat, era deja un spirit treaz, un tânăr filozof în uniformă, martor al unei lumi în derivă. Sublocotenent de rezervă, Camil fraterniza cu ostașii de rând, trăind simultan o dublă dramă – a individului și a umanității.
A fost rănit. A fost surzit. A fost prizonier într-un lagăr unguresc, la Sopronyek. Când s-a întors în țară, a trebuit mai întâi să-și anuleze… actul de deces. Era viu, dar în acte figura mort. Parcă întreaga existență i-a fost o luptă între a fi și a nu fi.
Această existență sfâșiată s-a coagulat, în 1930, într-un roman care avea să zdruncine fundamentele literaturii române: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Un titlu ca o tăietură între două lumi. Un text care începe cu o dragoste și se sfârșește în tranșee.
Romanul e construit pe jurnalul său de front, dar, mai mult decât atât, este construit pe carne vie, pe frică, pe gelozie, pe întrebări care dor. Ștefan Gheorghidiu, alter ego-ul autorului, nu este un simplu personaj, el este conștiința însângerată a unei generații. Când se întoarce de pe front, nu mai este bărbatul gelos care plecase. Este un om nou, un om cu inima spartă în mii de bucăți:
„Mă întorsesem din război cu un sentiment aproape metafizic al camaraderiei, solidarizat cu tot ce e suferinţă şi dor de mai bine în lume.”
Criticul Nicolae Manolescu avea să recunoască, decenii mai târziu, ceea ce contemporanii au înțeles cu greu: romanul lui Petrescu nu era doar o poveste de dragoste urmată de una de război. Era o reformă radicală a romanului românesc, o spărtură în convențiile timpului, o explozie de conștiință narativă. Gelozia nu era romanțată. Războiul nu era glorificat. Totul era redus la dramă interioară și luciditate extremă.
A fost filozof, dramaturg, poet. A fost membru al Academiei Române. Dar niciun titlu nu poate închide în el magnitudinea omului. Camil Petrescu a trăit pe muchie de cuțit, mereu în tensiunea unei idei pure. A refuzat minciuna convențională, a sfidat estetismul și a căutat mereu adevărul, chiar cu prețul propriei liniști.
La aniversarea nașterii sale, nu putem decât să-l evocăm așa cum a fost: un răzvrătit împotriva minciunii, un scriitor care a scris cu sânge, nu cu cerneală. Și care a schimbat, pentru totdeauna, chipul romanului românesc.
Vasile Petrovan
