Sunt biserici pe lângă care trecem și ne facem cruce, dar sunt biserici în jurul cărora s-a construit treptat viața unui sat. La Finteușu Mare, vechiul lăcaș cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” face parte din cea de-a doua categorie. De două sute de ani, oamenii intră pe aceeași ușă pentru botezuri și cununii, pentru Liturghie, pentru bucurii și pentru despărțirile cele mai grele.
Duminică, 6 septembrie 2026, credincioșii sunt chemați din nou împreună, de această dată pentru un hram cu o semnificație rară: se împlinesc două secole de la prima târnosire a bisericii de zid, ridicată în 1826. Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, sărbătoarea va reuni preoți, diaconi și credincioși în jurul Sfintei Liturghii. Dincolo de rânduiala hramului, ziua are însă dimensiunea unei aniversări istorice. Două sute de ani reprezintă mai mult decât vârsta unei construcții. Înseamnă generații întregi care au dispărut, în timp ce biserica lor a rămas în mijlocul satului.
O biserică ridicată în 1826
Anul construcției este bine fixat în sursele documentare. Biserica din Finteușu Mare apare consemnată drept ctitorie din 1826, iar manifestările organizate în acest an în localitate marchează explicit „200 de ani de la târnosirea bisericii ortodoxe de piatră din Finteușu Mare”.
Mai există un detaliu care spune mult despre continuitatea comunității. Arhivele păstrează documentele Oficiului Parohial Ortodox Român Finteușu Mare începând din 1834, adică la numai câțiva ani după ridicarea bisericii. Fondul conține corespondență privind drepturile bisericii și ale locuitorilor, documente de cult, inventare, evidențe de venituri și cheltuieli, dar și protocoale ale adunărilor bisericești. Cu alte cuvinte, dincolo de zidurile care au supraviețuit, a rămas și urma scrisă a unei comunități organizate în jurul lăcașului său.
Hramul istoric al bisericii este „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, fapt consemnat și cu ocazia târnosirii din 2024. Sfântul Ioan Botezătorul, una dintre figurile majore ale creștinismului, este cinstit pentru mărturisirea fără compromis a adevărului, chiar cu prețul vieții. Praznicul este așezat în calendar la 29 august, iar în acest an comunitatea din Finteușu Mare își așază sărbătoarea jubiliară de hram în duminica de 6 septembrie.
Satul este și mai vechi decât biserica
Istoria Finteușului Mare coboară, firește, mult dincolo de 1826. Chiar în 2026, în cadrul proiectului cultural „Cultură, Tradiție și Continuitate în Satul Românesc”, comunitatea a aniversat 820 de ani de la atestarea documentară, alături de cei 200 de ani ai bisericii.
Aici apare însă o nuanță istorică importantă. Unele cercetări locale trimit la anul 1205, când într-un document regal este pomenit numele Fentews, legat de o întinsă zonă împădurită. Alte lucrări de referință, între care „Dicționarul etimologic al localităților din județul Maramureș”, care îl citează pe istoricul Coriolan Suciu, fixează prima atestare propriu-zisă a localității în 1231, sub formele Finteus și Fenteus. Nu este o contradicție care să micșoreze vechimea locului, ci mai degrabă diferența dintre prima menționare a unui teritoriu purtând numele Finteuș și atestarea documentară certă a așezării.
Documentele urmăresc apoi transformarea numelui: în secolul al XVI-lea apare Finteușul de Sus, iar în 1750 este consemnată forma Finteus Mare, apropiată de numele de astăzi. Satul aparține Țării Chioarului, acelui spațiu maramureșean în care istoria a trecut deseori prin curțile și peste hotarele unor comunități mici, dar foarte încăpățânate în păstrarea identității lor.
În acest sat, biserica ridicată în 1826 a ajuns astfel un martor al unor epoci complet diferite. A văzut Imperiul Habsburgic și apoi Austro-Ungaria, revoluțiile și războaiele secolului al XIX-lea, Marea Unire, cele două războaie mondiale, regimul comunist și România de după 1989. S-au schimbat state, administrații, granițe și generații. Lăcașul a rămas.
Biserica în care a supraviețuit și cântecul Finteușului
Povestea ei este greu de separat de una dintre cele mai cunoscute povești culturale ale Maramureșului: Corul Bărbătesc din Finteușu Mare. Corul s-a născut în atmosfera sfârșitului Primului Război Mondial, la inițiativa unor intelectuali ai satului, între ei preotul Valer Dragoș și învățătorii Gavril Bogdan și Nistor Dragoș. Primul său concert a fost susținut la Șomcuta Mare, la 1 Decembrie 1918, în ziua în care oamenii Chioarului așteptau vestea de la Alba Iulia. Deviza formației spunea aproape totul despre legătura dintre sat, biserică și cântec: „Ne-am unit inimile, gândurile și glasurile pentru a proslăvi prin cântec Neamul Românesc și pe Bunul Dumnezeu”.
Și tocmai biserica a devenit, în vremurile grele, unul dintre locurile în care acest cântec a putut continua. Mărturiile despre istoria corului arată că, inclusiv atunci când repertoriul patriotic era interzis, coriștii au continuat să cânte în biserică. Formația a traversat războaie și regimuri politice și a rămas legată de viața liturgică a satului.
Este una dintre acele întâmplări în care o clădire încetează să mai fie doar o clădire. Zidurile din 1826 au devenit, la propriu, adăpost pentru memoria unei comunități.
În anul 2024, biserica a fost târnosită din nou
Cele două secole nu au trecut fără urme, iar generațiile de astăzi au avut propriul lor rol în păstrarea lăcașului. După trei ani de lucrări, la 22 septembrie 2024, Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, a târnosit din nou biserica.
Atunci au fost binecuvântate noua capelă mortuară, lumânărarul, clopotnița restaurată și lucrările realizate la exterior. Lucrările de renovare au fost făcute sub coordonarea preotului paroh Ionuț Cosmin Lupșe, împreună cu Consiliul Parohial și credincioșii. La Sfânta Liturghie au cântat Grupul psaltic „Sfinții Martiri Brâncoveni” și, cum aproape că nici nu s-ar fi putut altfel la Finteușu Mare, Corul Bărbătesc al satului.
Resfințirea din 2024 și jubileul din 2026 nu se suprapun și nu se contrazic. Prima marchează înnoirea lăcașului după lucrări importante; cea de acum privește în urmă, spre 1826, către începutul istoriei bisericii de zid.
Aici se află, poate, frumusețea adevărată a aniversării. Cei care au ridicat biserica în urmă cu două sute de ani nu i-au cunoscut pe oamenii care o îngrijesc astăzi. Nu știau cum va arăta România, nu știau că într-o zi satul lor va avea un cor cunoscut în întreaga țară și peste hotare, ba mai mult, probabil că nici nu-și puteau imagina lumea anului 2026. Au făcut însă ceea ce făceau comunitățile puternice ale satului românesc: au construit ceva despre care sperau să trăiască mai mult decât ei. Au avut dreptate.
De aceea, hramul din 6 septembrie are o semnificație care trece dincolo de programul unei zile. La Sfânta Liturghie se vor întâlni cei de acum cu cei care, într-un fel nevăzut, au fost aici înaintea lor: ctitorii din 1826, preoții ale căror nume apar în documentele vechi, oamenii care au reparat biserica atunci când timpul a început să-i atingă zidurile, femeile și bărbații care au venit aici duminică de duminică, coriștii care au cântat sub bolțile ei și generațiile de copii botezați în același lăcaș.
Două sute de ani par enorm de mulți atunci când îi măsurăm cu durata unei vieți. Pentru istoria unui sat, înseamnă însă generații care își predau una alteia o responsabilitate. În 1826, cineva a pus piatră peste piatră. În 2026, urmașii lor încă aprind lumina în biserică. Iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă definiție a continuității.
Vasile Petrovan
