Interpretarea muzicală de la strană, fie că este bizantină, fie că provine din tradiții mai „moderne” (stilurile central ardelenesc – cunțan sau vestic și sud-vestic – bănățean, lugojan), dacă nu este însoțit și de o stare specială, lăuntrică, duhovnicească, a cântărețului, nu își imprimă „efectul” dorit.
Muzica bizantină, ca și celelalte „muzici” de la strană nu pot fi singure mântuitoare, dar, punem pe primul loc, muzica bizantină. Stilul acesta în sine, nu mântuiește; nici altfel de cântări tradiționale bisericești. Într-adevăr, muzica Ortodoxiei este prin excelență, cântarea bizantină, supranumită „muzica Duhului Sfânt). Dar nu trebuie avem impresia că dacă vom intepreta la strană compoziții ale marilor dascăli care au alcătuit cântări deosebite înainte sau după Reforma hrisantică, noi vom merge către Rai. Sau că poate am avea drumul mai lesne „bătătorit” către Împărăția lui Dumnezeu.
Întocmai precum „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2,17), la fel și cântarea bisericească, dacă nu este însoțită de fapte bune, de milostenie, de ajutorul oferit aproapelui nostru, într-un cuvânt, de filantropie, nu se ridică drept spre Dumnezeu; se propagă într-un abis. Înainte de toate, muzica trebuie să fie încununată de rugăciune (a se vedea Neemia 11,17); cântarea înseamnă și slujire.
Tipologia de interpretare este esențială pentru că fiecare slujbă din cultul divin al bisericii are specificul ei. Dacă prin modul de a cânta nu transmitem nimic mai departe credincioșilor din biserică, nu prea am rezolvat nimic. Însă aici mai este o problemă pe care, adeseori, nici unii dintre slujitori (clerici) nu o înțeleg: credincioșii vin la biserică să se roage; ei trebuie să audă ceea ce trebuie să audă, și nu ceea ce și-ar dori ei să audă. Nu facem dedicații. Tocmai de aceea credincioșii trebuie „instruiți” prin cateheze parohiale despre ceea ce se cântă la strană, și explicarea sinergiei care ar trebui să existe între altar și strană. Sfinții Părinți imnografi punctează clar faptul că strana și altarul sunt pe aceeași înălțime duhovnicească și nu este niciodată una mai prejos decât cealaltă!
Totul se reflectă în funcție de persoana și de caracterul psaltului, al cântărețului bisericesc. Acest caracter ar trebui să fie unic și simetric, care să radieze liniște, pace și rugăciune și multă smerenie. O atitudine potrivită și demnă la strană este de o importanță covârșitoare. Fără telefoane, zâmbete largi, râsete sau vorbe nepotrivite. Strana este un loc sfânt, sacru și așa ar trebui păstrat. Aici cântă în chip nevăzut, îngerii. Dacă nu vom înțelege acest lucru, atunci trebuie să ne lăsăm de „meserie”…
Dacă Sfântul Altar este „laboratorul” preotului, atunci strana este „laboratorul” cântărețului; e oglinda ce reflectă pregătirea profesională a acestuia, tocmai din acest motiv aici nu pășește sau stă oricine! Cântărețul bisericesc nu trebuie să fie în sine un artist, ci un om al vocației în a sluji pe Dumnezeu prin cântare.
Arhid. Prof. Drd. Adrian Dobreanu
