Se născuse sub semnul aurului, la Băița, un colț ascuns din Maramureș, unde soarta oamenilor era legată de bogățiile pământului. Primul dintre cei șase copii ai unei familii modeste, Ion Soreanu – devenit mai târziu Ion Șiugariu – avea să cunoască greutățile vieții incă din copilărie.
Condamnat să muncească alături de tatăl său, miner aurar, copilul era prins între două lumi: cea a muncii brutale, ce sfărâma trupuri, și cea a visării, unde cuvintele prindeau aripi. Reumatismul articular, consecința acestor ani grei, avea să-l băntuie toată viața, dar niciodată să nu-i stăvilească avântul.
Deasupra destinului său, într-un timp când identitatea românilor din Transilvania era o monedă de schimb, se întindea umbra maghiarizării. Botezat Sugár János, viitorul poet avea să-și revendice numele românesc abia în 1936, când Ministerul de Justiție al României i-a aprobat cererea de schimbare a numelui în Ion Soreanu Șiugariu
O minte strălucită ca a lui Ion nu putea fi închisă în galeriile minelor. Cu sprijinul neprețuit al preotului-dascăl Victor Băcilă, a primit educația pe care o merita. Atras de cunoaștere, a urmat Școala Normală din Oradea și apoi Liceul „Emanoil Gojdu”, unde s-a remarcat printr-o inteligență excepțională. A obținut burse, a excelat la limba română și matematică, ba chiar a câștigat o bursă la Oxford, pe care nu a putut-o valorifica din cauza lipsurilor materiale.
A ales, în schimb, să se dedice scrisului. La Facultatea de Litere și Filosofie din București, i-a avut profesori pe Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ion Petrovici. Influența lor, combinată cu pasiunea sa născută din suferință, l-a împins să devină unul dintre cei mai promițători poeți ai generației sale.
Ion Șiugariu a publicat primele sale poezii în 1934, debutând cu „Imnul tinereții” în revista Observatorul din Beiuș. A continuat să colaboreze cu reviste literare din Oradea, Cluj, Satu Mare, Baia Mare și București. Debutul editorial a venit în 1938, cu volumul „Trecere prin alba poartă”, primit cu entuziasm de critica literară.
Dar lumea îneroilor nu era pregătită să primească frumusețea versului său. Războiul se apropia, iar Ion Șiugariu nu s-a eschivat de la chemarea destinului. Ofițer de rezervă, a fost mobilizat și trimis pe front.
A luptat împotriva trupelor germane la Otopeni, Băneasa și Tunari, apoi în Transilvania, Ungaria și, în final, Cehoslovacia. Cu condeiul într-o mână și arma în cealaltă, a trăit fiecare clipă cu speranța că acest război avea să aducă o lume mai dreaptă.
La 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, într-o cărare de zăpadă din apropierea orașului Brezno, Ion Șiugariu a fost lovit de explozia unui proiectil. A murit pe drumul spre ambulanță. Trupul i-a fost îngropat în satul Pohronská Polhora, alături de alți camarazi căzuți.
Poezia românească pierdea, prin moartea sa, un glas promițător, iar patria, un fiu de prețioasă valoare. În 28 februarie 1945, statul român l-a decorat post-mortem cu Ordinul „Coroana României” cu spade și panglică de Virtute Militară.
Moartea sa a fost urmată de o lungă perioadă de uitare. Abia în 1968, prin grija lui Laurențiu Fulga, jurnalul său „Carnetele unui poet căzut în război” a fost publicat, scoțind la lumină profunzimea gândirii sale.
Mama poetului, Floarea Șugar, a transformat casa părintească în muzeu, iar în satul natal, Băița, școala gimnazială poartă astăzi numele său.
Ion Șiugariu rămâne, în esență, poetul unei generații pierdute. Versurile sale sunt împănate de elan, de vis, de dorința unei lumi mai bune. Astăzi, amintirea sa luminează ca o stea căzătoare pe cerul literaturii române.
PÃDURILE, GORUNII
de Ion Siugariu
Nu pot uita pãdurile, gorunii,
Înalții, frații mei de cruce!
La umbra lor, sã mor m’aș duce,
Când ninge strãveziu omãtul lunii.
Și blândele, tãcute cãprioare,
Sfioasele surori, în luminișuri,
La fiece mișcare din tufișuri,
Cu botu ‘n sus, ascultã temãtoare.
Apoi, acele dimineți prelinse
Ca o mãtase albã și subțire.
Le sunt pe veci pierdutul mire,
Cu brațele spre depãrtãri întinse…
Casa memorială Ion Șugariu
