Am să fac o afirmație care poate va mira sau chiar va indigna: pentru a se valida sau pentru a-și confirma binele din ei, cei mai mulți oameni au nevoie de o „recunoaștere transcedentală”. Mai bine zis este nevoie de o instanță din altă lume, care să valideze orice pornire mai mult sau mai puțin intelectuală, dar care sigur în multe cazuri sfidează gândirea critică. Dar probabil că această afirmație este valabilă la întregul eșafodaj moral, psihic, estetic samd al omului care se mișcă în viața plină de precepte sau norme religioase. Și ca să nu ratăm o posibilă întâlnire cu câteva răspunsuri sau cu formarea unor păreri potrivite, ar trebui să ne situăm în orizontul explicării și înțelegerii transcendenței. De foarte mult timp oamenii au dezvoltat un mecanism al imaginației care corespunde cu asocierea unor evenimente sau chiar viața noastră simplă și banală, cu gândurile noastre despre aceste fenomene sau manifestări. Adică este vorba despre găsirea cât mai potrivită a unei reprezentări, a unui fapt valid al vieții în ansamblul ei, printr-o raportare cât mai credibilă la ceva ce trece dincolo de ființa noastră. Ceva care se pierde oarecum în evanescență sau se estompează din mintea noastră în mod treptat. Este vorba aici de o anumită abilitate a omului din istorie, de a-și imagina că lucrurile care se întâmplă în lume sau care ar trebui să se întâmple sunt legate în primul rând de un principiu exterior. Iar acest principiu, care se deosebește radical de imanență, (adică de faptul că omul, lucrurile, lumea se definesc doar prin ele însele) este condiționat de ceva dinafara lor.
Lucrurile, fenomenele, ideile șamd nu se pot defini până la urmă, doar dacă înțelegem că noi oamenii, oricât am fi de deștepți și de frumoși… zona gnoseologică se situează într-o perspectivă a unui “dincolo”. Acest fel de a problematiza nu numai lumea, dar și cunoașterea și axiologia în general, ne duce spre un altfel de agnosticism. Parcă i-aș spune … un soi de agnosticism dogmatic.
Adică ca să poți cunoaște (în general) trebuie să pactizezi cu acel „dincolo” unde lucrurile sunt deslușite până la cel mai amănunțit detaliu. Și această abilitate, iscusință este legată… și a fost legată la strămoșii noștrii de o capaciate de a imagina „cu subiect și predicat” lumea de aici împreună cu altă lume situată undeva în altă parte. Iar transferul său, trecerea nu se poate înfăptui numai prin anumite condiții și ritualuri de a fi acceptat spre o cunoaștere și o scară de valori care nu poate fi cunoscută numai în anumite condiții. Și la scurt timp după consolidarea aceastor condiții a apărut și o nevoie lingvistică de a putea descrie tot ce era legat de raportul „aici / dincolo” pentru ca această capacitate să poată fi răspândită în mediul social. Iar în mediul social s-a dezvoltat o fantezie, o închipuire extrem de complexă. Și această închipuire sau această imaginație merge de la simpla hrănire a omului cu fantasme, până la dependența lui de a se „hrăni” în permanență cu ceva care poate reprezenta o soluție la „neîndeplinirile”, la visele omului, la nevoile omului de a-și explica totul. Omul are o “hibă” mare și ciudată: vrea cu toată ființa lui să se lămurească asupra tuturor problemelor. Adică vrea să cunoască. (Știm cu toții că “a cunoaște” se deosebește fundamental de “a ști”).
Ei bine asta, adică cunoașterea în întregime nu se poate! Ba da… se poate! Și se poate pentru că există transcendența, adică tărâmul unde totul este posibil. Dacă ne aplecăm în zona viselor, lucrurile au luat o întorsătură ciudată (ca să nu zic perversă), adică o deviere a judecăților, a ideilor. Eu, tu, noi suntem capabili să „construim” în minte tot ce vrei și ce nu vrei, tot soiul de scenarii și conjecturi care de multe ori se bat cap în cap (și nu ne fac onoare). Unele scenarii sunt colosale, altele jenante, unele tămăduitoare, altele rușinoase, dar una peste alta creierul nostru a evoluat în așa măsură încât după un scenariu poate trage ce concluzii vrea sau ce concluzii îi sunt favorabile. Omul a ajuns până acolo unde poate să dezvolte facultăți mentale pentru a-și conceptualiza sinele în vise. Deci esența eului meu, adică sinele, nu se mai determină din „pitrocirea” alterității mele, ci din vocația mea de a da viselor preeminența dogmatică. Adică acolo într-o zonă unde există de-o potrivă angoase, beatitudini, aspirații, regrete, fantezii, eclectism de orice fel șamd, unde acționează asupra noastră „incertul”, „necontrolabilul”, „vagul”, „fantasmaticul” și mergând pe acest drum al gândirii, omul simplu a dezvoltat un soi de reprezentare care este încadrată de mulți în zona conceptului. Adică vorbim de conceptul care are capacitatea de a reflecta realitatea concretă. Dar o astfel de gândire operează de fapt cu modalități prin care noi nu putem justifica ce se poate petrece în mintea oamenilor. Și de aici mai este doar un pas să ne imaginăm că nu numai asta se justifică, ba chiar există o lume populată cu fel de fel de ființări. Iar în această lume, identificată cu un „dincolo” al realității noastre concrete au loc tot felul de incursiuni și manifestări din viața noastră. Da, aici este transcendența… pe care unii (impetuoși) o structurează și o conceptualizează. Este un tărâm unde orice experiență depășește puterea noastră de înțelegere. Este purul aleator. Ba mai mult, aceste „ființări” insolite, aproape imposibil de definit (cum poți să definești de exemplu un inorog cu instrumentele realului concret sau și mai ciudat, să îl conceptualizezi în gândirea raționala? În zona artisticului este desigur altă discuție, dar nu intru în ea acum), fac și desfac lucrurile după o logică care nu seamănă aprope niciodată cu ordinea lucrurilor pe care o cunoaștem. Așadar, există o altă ordine, o ordine străină de puterea noastră de a înțelege lumea, omul, lucrurile. Și lumea asta poate fi oarecum asimilată cu un melanj forțat între natura din care facem parte, între lumea spirituală, între construcțiile fantasmatice ale minții omului șamd și toate astea se pot „mixa” cu această realitate concretă, cu nevoia omului de a avea acces la infinit, la absolut, la intrinsec sau pur și simplu la gândirea critică care să îi permită să înteleagă structura cunoașterii. Iar acestea ne conduc la transcendența condiției noastre ca oameni.
Omul este prea mic și prea neputincios. Cu toate că mintea lui, știința lui, dorința, inteligența lui se tot amplifică, el de fapt se depărtează tot mai mult de răspunsurile care le așteaptă.
Cu cât ni se deschid tot mai multe orizonturi de investigare și (o parțială) cunoaștere, cu atât necunoscutul lucrează, se amplifică și până la urmă ajunge să ne râdă în nas. Totdeauna va rămâne un “rest” pe care noi nu îl vom putea asimila. Iar imaginarul vine… și iar vine în siajul posibilului sau al proteicului, adică al “schimbătorului”. Imaginarul înseamnă pentru om un tărâm unde toată potențialitatea lucrează atât în favoarea, cât și în defavoarea lui. Dar imaginativul este apanajul conștiinței. Știu că sună pentru unii o deformare majoră, dar aș vrea să mă explic: în decursul timpului omul a acumulat vizual și mental fenomene, manifestări care le-a stocat în interioritatea lui.
Subconștientul omului le-a transfigurat, reprezentat și le-a asociat în fel și chip până la urmă. Aleator, fără structură sau rigoare. Dar au rămas acolo în subconștient ca un potențial care de multe ori răzbate din vis în concret sau într-un inconștient sub formă nebănuită, de instincte în special. Una peste alta, aceste “stocuri” de inconștient care nu posedă o atitudine conștientă pot fi aduse la suprafață cu ajutorul conștiinței, adică cu un mijlocitor oportun. Această conștiință are așadar proprietatea că poate să aducă în realitatea concretă gânduri și imagini din vis, imagini, reprezentări, combinații între real și fantasmatic, lumea transcendenței, lumea unui imaginar pe care omul și-l dorește. Mă opresc aici deocamdată.
Marcel Mureșan
Citește și
Simțul Realității (foileton 2)
