Astăzi se împlinesc 53 de ani de la primul Cenaclu „Flacăra”

Sunt lucruri despre care poți citi oricât, poți vedea înregistrări, poți răsfoi fotografii îngălbenite și poți asculta mărturiile celor care au fost acolo, dar pe care nu le poți înțelege pe deplin dacă nu le-ai trăit. Cenaclul „Flacăra” este, pentru mine, unul dintre ele. Am participat și eu, în anii ’80, la această mișcare și poate tocmai de aceea, după atâția ani, îmi este greu să o privesc doar ca pe un capitol de istorie culturală. Pentru generația noastră a fost mult mai mult. A fost o stare.

La 17 septembrie 1973 avea loc primul spectacol al Cenaclului „Flacăra”. În sală erau atunci doar câteva zeci de oameni. În anii care au urmat, proiectul inițiat și condus de Adrian Păunescu avea să crească până la dimensiuni greu de imaginat astăzi: săli pline, apoi stadioane, 1.615 manifestări în perioada 1973–1985 și peste șase milioane de spectatori. Dar cifrele spun foarte puțin despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.

Cenaclul „Flacăra” nu a devenit un fenomen pentru că oamenii mergeau pur și simplu la un spectacol. A devenit un fenomen pentru că, pentru câteva ore, zeci de mii de oameni aveau sentimentul că aparțin aceleiași lumi. Într-o Românie cenușie, severă, cu puține spații în care tinerii puteau să vorbească liber despre iubire, prietenie, revoltă, părinți, țară, singurătate sau propriile visuri, acolo se întâmpla ceva greu de definit. Poezia cobora din carte. Muzica nu mai era doar muzică. Iar publicul nu mai era doar public.

Se cânta folk, se cânta rock, se recita poezie, apăreau artiști din zone muzicale foarte diferite. Cenaclul nu a fost, așa cum uneori este simplificat astăzi, doar o mare scenă de folk. În jurul lui au trecut Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Ducu Bertzi, Ștefan Hrușcă, Vasile Șeicaru, Zoia Alecu și mulți alții. Au fost prezente formații, coruri, actori, scriitori și oameni de cultură. Tocmai această amestecare de poezie, muzică și dialog direct cu publicul îi dădea forța.

Și, deasupra tuturor, era Adrian Păunescu. Pentru mine, Păunescu rămâne unul dintre marii poeți români. Știu că despre el se poate discuta mult, că biografia sa publică are capitole controversate și că posteritatea nu judecă doar literatura. Dar atunci când vorbesc despre poet, nu pot să ignor forța extraordinară cu care știa să pună în cuvinte lucruri simple și fundamentale: iubirea, despărțirea, părinții, trecerea timpului, nevoia de a aparține cuiva și unui loc. Există poeți pe care îi admiri și poeți care ajung să fie recitați de oameni care nu citesc în mod obișnuit poezie. Păunescu a făcut parte din cea de-a doua categorie.

Poate aici se află și una dintre explicațiile succesului Cenaclului. Păunescu înțelegea instinctiv ceva esențial despre oameni: nevoia lor de emoție comună. Nu organiza doar spectacole. Construia tensiune, atmosferă, solidaritate. Lua o poezie, o melodie, un refren și le transforma într-o experiență colectivă. Pentru câteva ore, omul din tribună nu mai era un individ pierdut într-o mulțime. Devenea parte din ea.

Primul spectacol al Cenaclului „Flacăra” la Baia Mare a avut loc la 24 octombrie 1981, în Sala Sporturilor. Sursele locale spun că sala a fost arhiplină. În total, Cenaclul a susținut șapte spectacole la Baia Mare între 1981 și 1984.

Privit de astăzi, fenomenul trebuie însă înțeles cu toate contradicțiile sale. Cenaclul „Flacăra” nu a existat în afara comunismului. A funcționat în interiorul sistemului, iar în spectacole au existat și formule acceptate sau încurajate de regim și compromisurile inevitabile ale unei manifestări culturale de asemenea amploare. Istoricii au interpretat diferit această relație: de la supapă culturală tolerată de regim până la spațiu de relativă libertate în interiorul unui sistem profund controlat.

Cred însă că există o diferență între intențiile unui sistem și ceea ce ajung să trăiască oamenii în interiorul lui. Pentru tânărul care venea la Cenaclu, analiza ideologică era rareori lucrul cel mai important. El venea pentru cântec, pentru poezie, pentru ceilalți tineri de lângă el, pentru sentimentul că se întâmplă ceva. Venea poate pentru că acolo auzea rostite, cu voce tare, emoții pe care viața cotidiană nu-i oferea prea multe ocazii să le exprime. Eu așa îmi amintesc Cenaclul: nu ca pe o doctrină, ci ca pe o emoție.

Este foarte ușor, după patru decenii, să judeci trecutul folosind confortul și libertățile prezentului. Este chiar necesar să-l analizăm critic. Dar, dacă vrem să-l înțelegem, trebuie să încercăm să vedem și lumea prin ochii celor care trăiau atunci. Nu existau internet, rețele sociale, sute de televiziuni, milioane de melodii la un clic distanță. Întâlnirile culturale adevărate aveau o altă greutate. O melodie putea circula din om în om. O poezie putea fi învățată pe de rost. Un spectacol putea deveni pentru un adolescent evenimentul unui an întreg. Iar Cenaclul oferea tocmai această senzație de eveniment.

Poate că aici se află explicația celor șase milioane de spectatori. Nu doar în popularitatea artiștilor și nici numai în personalitatea magnetică a lui Păunescu, ci într-o uriașă nevoie socială căreia cineva îi găsise forma potrivită. O generație avea nevoie să se întâlnească. Avea nevoie să cânte împreună. Avea nevoie să creadă că vocea unui om poate fi auzită de alte mii de oameni. Și, pentru câteva ore, un stadion devenea un loc în care această nevoie se împlinea.

Fenomenul avea să se încheie brutal în 1985, după tragedia de la spectacolul de la Ploiești, când o furtună și busculada care a urmat au provocat victime, iar autoritățile au oprit Cenaclul. Sursele istorice diferă inclusiv asupra unor detalii ale tragediei, ceea ce obligă la prudență atunci când reconstruim astăzi acele momente. Dar fenomenul social nu s-a terminat atunci. A rămas în cântece. În versuri. În vocile artiștilor care și-au găsit acolo unul dintre cele mai mari publicuri ale lor. Și, mai ales, în memoria unei generații.

Au trecut 53 de ani de la primul spectacol al Cenaclului „Flacăra”, iar România de astăzi nu mai seamănă aproape deloc cu România anului 1973. Tocmai de aceea este greu de explicat unui tânăr de acum ce putea însemna atunci un asemenea spectacol. Astăzi avem acces aproape nelimitat la muzică și cultură, putem comunica instantaneu cu oricine, putem vedea orice concert din lume pe un ecran pe care îl purtăm în buzunar. Și totuși, paradoxal, tocmai această abundență face uneori mai greu de obținut ceea ce reușea Cenaclul: sentimentul că mii de oameni trăiesc în același moment aceeași emoție.

De aceea nu cred că trebuie nici idealizat, nici redus la caricatură. Cenaclul „Flacăra” a avut contradicțiile epocii sale. A avut luminile și umbrele sale. A existat într-un regim care controla cultura și în care libertatea avea limite foarte clare. Dar, dincolo de toate acestea, pentru foarte mulți oameni a existat ceva autentic. Am fost și eu unul dintre cei care au trăit această mișcare în anii ’80. Și după atâta timp nu-mi amintesc ideologia. Îmi amintesc emoția. Îmi amintesc senzația că poezia putea umple un stadion și că un cântec putea lega, pentru câteva minute, mii de oameni care nu se văzuseră niciodată.

Poate că tocmai aceasta este moștenirea cea mai greu de explicat a Cenaclului „Flacăra”. Nu faptul că a adunat milioane de spectatori. Ci faptul că, pentru o generație, i-a făcut să simtă că sunt împreună.

Sursa FOTO: imagini de arhivă a Cenaclului Flacăra

Vasile Petrovan

Citește și:

Lascăr Pană și Viorel Maier, o coincidență tristă în istoria Minaurului