Dacă ai peste treizeci de ani și simți tensiune când trebuie să le spui părinților o decizie personală, asta spune ceva despre felul în care s-a format relația dintre voi și despre cum a rămas ea blocată într-o logică veche. Relația cu părinții se construiește într-un context de DEPENDENȚĂ TOTALĂ: ca copil, depinzi de ei pentru hrană, protecție, siguranță, reglare emoțională, apartenență.
În acest context, creierul tău învață rapid o regulă simplă: când ești pe placul lor, relația rămâne sigură; când îi superi, apare tensiunea, răceala, distanța afectivă. APROBAREA LOR AJUNGE SĂ ÎNSEMNE SIGURANȚĂ EMOȚIONALĂ, iar DEZACORDUL LOR AJUNGE SĂ ÎNSEMNE RISC RELAȚIONAL.
Un copil care aude frecvent replici de tipul „M-ai dezamăgit”, „Nu așa se face”, „Cum ai putut să alegi asta?” învață foarte repede că exprimarea propriei voințe produce retragere afectivă. Alt copil, care primește atenție doar când se conformează și devine invizibil când își exprimă o preferință diferită, învață aceeași regulă, prin altă formă. Așa se formează DEPENDENȚA EMOȚIONALĂ, prin adaptare. Copilul își calibrează comportamentul ca să păstreze legătura: devine atent la reacțiile părintelui, orientat spre aprobare, dispus să se conformeze, pentru că asta îi menține relația stabilă.
Biologic și social, copilul crește, însă psihologic harta emoțională rămâne aceeași. Creierul emoțional continuă să trateze relația cu părinții pe logica veche: aprobarea înseamnă siguranță, dezacordul înseamnă pericol relațional. De aici apare tiparul pe care îl trăiesc mulți adulți: îți alegi cuvintele cu grijă când vorbești cu părinții, eviți subiecte care știi că îi activează, amâni să spui lucruri importante, intri în explicații lungi pentru decizii simple, spui „da” și apoi te simți epuizat sau iritat, trăiești vinovăție când pui o limită normală. Un adult care vrea să se mute cu partenerul și formulează asta ca întrebare: „Crezi că e o idee bună?”, deși decizia este deja luată.
Un adult care schimbă jobul și simte nevoia să explice în detaliu salariul, programul, beneficiile, riscurile, ca să obțină aprobarea. Un adult care acceptă să meargă într-o vizită de sărbători deși are nevoie de odihnă, pentru că anticiparea dezamăgirii părintelui produce tensiune internă mai mare decât propriul disconfort. Asta reprezintă dependența emoțională în forma ei matură: viața ta rămâne reglată din exterior, prin reacțiile părinților.
Pentru sistemul tău nervos, relația cu părinții rămâne RELAȚIA PRIMARĂ, iar dezacordul lor se simte ca pierdere de siguranță emoțională, nu ca diferență de opinie; corpul reacționează cu tensiune, neliniște, vinovăție, blocaj, pentru că operează încă pe o hartă veche. Partea care îi privește pe ei are aceeași greutate: mulți părinți continuă să se raporteze la copiii lor adulți din poziția de autoritate și control, sfaturile devin directive, îngrijorarea devine presiune, opinia devine criteriu de validare, iar mesajul transmis, fără să fie spus direct, sună așa: deciziile tale sunt bune dacă trec prin filtrul meu. Un părinte care spune „Eu doar vreau să te protejez” în timp ce critică constant alegerile copilului adult. Un părinte care răspunde cu răceală emoțională când copilul ia o decizie diferită. Un părinte care dramatizează consecințele: „O să regreți”, „O să-ți distrugi viața”, „Cum să faci asta după tot ce am făcut pentru tine?”.
Din punct de vedere psihologic, asta menține dependența emoțională, chiar și atunci când intenția părintelui este bună; vinovăția, dezamăgirea, dramatizarea, răceala emoțională funcționează ca instrumente de reglare externă pentru a păstra un rol vechi: părintele care decide, copilul care se adaptează, iar AUTONOMIA copilului adult destabilizează această poziție. Ieșirea din dependența emoțională înseamnă mutarea relației într-un cadru ADULT–ADULT, iar asta arată așa: spui decizia ca FAPT, NU CA PROPUNERE, te oprești acolo, rămâi în poziția ta chiar dacă apar comentarii, îngrijorare sau nemulțumire, iar vinovăția apărută aici indică ieșirea dintr-un rol vechi.
Un exemplu simplu: „M-am hotărât să mă mut în alt oraș.” Altul: „Am acceptat oferta de job.” Altul: „Anul acesta petrec sărbătorile separat.” Pentru părinți, tranziția înseamnă acceptarea unui lucru simplu: copilul vostru a crescut, a ieșit din rolul de proiect parental, trăiește o viață separată, cu decizii proprii, cu consecințe proprii, iar grija care vine cu presiune și control devine MANIPULARE EMOȚIONALĂ, chiar dacă intenția este bună.
Relația se schimbă atunci când DECIZIILE TALE RĂMÂN FAPTE, NU PROPUNERI, și când autonomia ta încetează să mai ceară voie.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Abuzul emoțional în cuplu – mecanisme invizibile și impactul asupra identității
