De Ziua Culturii Naționale, în fiecare an, se întâmplă aproape același lucru. Deschidem televizorul, intrăm pe rețelele sociale sau citim comunicate oficiale și, într-o proporție covârșitoare, totul gravitează în jurul lui Mihai Eminescu. Poezii recitate, busturi decorate cu flori, discursuri despre „Luceafărul poeziei românești”. Nimic greșit până aici. Eminescu a fost și va rămâne mereu un geniu fără pereche, o voce fundamentală a limbii române și un reper cultural incontestabil.
Totuși, devine interesant, și poate puțin rigid, faptul că Ziua Culturii Naționale pare să fi căpătat, în timp, un șablon. De parcă această zi ar fi, mai degrabă, o comemorare exclusivă a poetului național, decât o sărbătoare largă a culturii românești în toate formele ei. Fără să ne dăm seama, cultura ajunge să fie redusă la un singur nume, oricât de mare ar fi el.
Cultura română însă nu înseamnă doar poezie și, cu siguranță, nu înseamnă doar Eminescu. Înseamnă muzică, teatru, film, pictură, filozofie, arhitectură, tradiții, folclor, literatură modernă și contemporană. Înseamnă Brâncuși, Enescu, Caragiale, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Preda, dar și artiștii de azi, care creează, uneori discret, alteori curajos, într-o lume mult diferită de cea a secolului XIX.
Poate că atașamentul față de Eminescu vine din nevoia de siguranță și, să-mi fie iertat, din comoditate. Este un nume unanim acceptat, care nu stârnește controverse și pe care toată lumea îl recunoaște. Dar tocmai aici apare problema: cultura nu ar trebui să fie comodă, ci vie, diversă și deschisă. O cultură care nu respiră prin mai multe voci riscă să devină muzeu, nu dialog.
Ziua Culturii Naționale ar putea fi un prilej excelent să vorbim mai mult despre tot ce se creează acum, despre cum se schimbă gusturile, despre ce înseamnă cultura pentru tineri sau despre cum se îmbină tradiția cu modernul. Eminescu nu ar fi șters din peisaj, nu va fi niciodată, ci va fi așezat acolo unde îi este locul: ca fundament, nu ca limită.
A-l admira și respecta pe Eminescu nu înseamnă să ne oprim doar la el. Din contră, poate că cel mai mare omagiu pe care i-l putem aduce este să dăm culturii românești spațiul larg pe care îl merită. O cultură care vorbește în multe voci, din multe timpuri, către oameni diferiți.
Ziua Culturii Naționale ar trebui să fie exact asta: o sărbătoare a diversității culturale, o evocare a dimensiunii sale, nu doar o reluare anuală a aceluiași ritual. Cu respect pentru trecut, dar și cu mai mult curaj pentru prezent și viitor. Poate la anul.
Vasile Petrovan
