Pe 24 decembrie 1989, România se afla la răscrucea istoriei. În București, orașul semăna cu un câmp de luptă: tancuri și blindate patrulau pe străzi, civili și militari vegheau la intersecții, iar împușcăturile se auzeau din mai multe cartiere. Era pentru prima dată după decenii când românii trăiau un Crăciun liber, dar libertatea venea cu un preț uriaș: sânge, teamă și haos.
În Capitală, Ion Iliescu apăru pe Televiziunea Română pentru a vorbi despre „teroriștii bine instruiți”, despre care susținea că acționau din clădiri locuite și încercau să creeze confuzie. El îndemnase populația să se organizeze în gărzile patriotice și să sprijine armata, iar apelurile la vigilență și solidaritate curgeau din ziare și emisiuni radio, care îndemnau oamenii să vegheze, să păzească instituțiile și să se înarmeze dacă era nevoie.
În mijlocul acestui haos, Nicolae și Elena Ceaușescu trăiau ultimele ore de viață ca dictatori. Erau închiși într-o unitate militară din Târgoviște, sub pază strictă, izolati de lume și captivi într-un birou transformat în celulă improvizată. În acea zi, frica și oboseala îi coplesiseră: dormiseră doar parțial, hrănindu-se cu puțină pâine, brânză și ceai, Elena gustând uneori înaintea lui Nicolae pentru a se asigura că alimentele nu sunt otrăvite.
În jurul lor, zgomotul focurilor de armă nu contenea, iar Nicolae Ceaușescu interpreta eronat rafalele drept semnale de ajutor din partea unităților loiale, în timp ce se plângea Elenei că nu l-a lăsat să elimine pe Ion Iliescu, considerat acum „spion sovietic”. Era conștient, în sfârșit, că puterea lui se sfârșise și că răsturnarea regimului nu era doar o revoltă stradală, ci o lovitură orchestrată din interior.
În acest timp, Frontul Salvării Naționale adoptase măsuri excepționale: se ordonase încetarea completă a focului, predarea armamentului civil către armată și integrarea unităților Ministerului de Interne în MApN. Tribunalul militar de urgență era pregătit să îi judece pe cei doi, iar generalul Victor Atanasie Stănculescu primise ordin să organizeze totul: elicopterele, completul de judecată, echipa de execuție. Decizia fusese luată rap id: procesul urma să fie doar o formalitate
.
Spre seară, starea de sănătate a Ceaușeștilor se deteriorase vizibil. Tensiunea arterială era extrem de ridicată, însă ambii refuzaseră tratamentul, temându-se de otrăvire. În ultimele ore, Elena își asumase rolul de protector agresiv, încercând să mențină o aparență de autoritate, în timp ce Nicolae trăia furia și frustrarea, conștient că destinul său era pecetluit.
Noaptea de 24 decembrie a fost albă și lungă pentru soții Ceaușescu. În timp ce ei încercau să adoarmă pe paturile înguste, la București, radio și televiziunea transmiteau colinde și apeluri la vigilență. Orașul era încă sub asediu: baricade în jurul intersecțiilor, patrule de civili și militari, focuri de armă izolate și zvonuri despre „teroriști” și mercenari străini.
În paralel, grupul de decizie al noii puteri – Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și generalul Militaru – stabilise planul final. Execuția Ceaușeștilor devenise inevitabilă: procesul urma să fie doar un teatru, menit să legitimeze schimbarea regimului.
Astfel, 24 decembrie 1989 a fost o zi de contrast total: pentru români, primul Crăciun al libertății; pentru Ceaușești, ultima zi de putere și izolare, marcată de frică, confuzie și deznădejde. Libertatea se câștigase cu sânge, curaj și unitate, în timp ce ultimul cuplu dictatorial se pregătea, fără să știe, pentru deznodământul final.
Vasile Petrovan
