În România, discuțiile despre păduri și împăduriri par uneori mai degrabă o luptă ideologică decât o chestiune de știință și muncă concretă. Un exemplu recent este panica declanșată împotriva salcâmului (Robinia pseudoacacia), prezentat de unii ca o „invazie” care ar distruge pădurile autohtone. Realitatea, însă, este mult mai nuanțată.
Salcâmul nu a apărut peste noapte. Este prezent în România de secole și a fost folosit tradițional ca specie ameliorativă pentru terenurile degradate. Fixează azotul, stabilizează solurile, previne alunecările și oferă resurse valoroase pentru apicultură și lemn. Oriunde se transformă într-o problemă, aceasta nu este din cauza speciei în sine, ci pentru că pădurile sunt prost gestionate: lipsa regenerării, degradarea terenurilor și neglijența administratorilor fac din salcâm un simptom, nu cauza.
În paralel, există așteptarea ca împăduririle să fie făcute exclusiv cu stejar sau alte specii „autentice”. Problema este că stejarul are nevoie de condiții foarte specifice și de zeci de ani pentru a se dezvolta corespunzător. Pe terenuri erodate sau degradate, încercarea de a planta doar stejar poate eșua complet. Salcâmul, dimpotrivă, permite împăduriri rapide și continue. În 10–20 de ani, terenul poate fi acoperit cu pădure funcțională, în timp ce stejarul ar rămâne vulnerabil.
Nu vorbim doar despre specii de copaci, ci despre muncă și resurse reale. Împădurirea implică mult mai mult decât plantatul de puieți: protecția împotriva incendiilor, paza terenurilor, completări și întreținere continuă. Este o activitate de ani de zile, nu un gest simbolic sau o fotografie de campanie. Ignorarea acestei realități transformă orice decizie tehnică într-un conflict ideologic inutil.
Un alt aspect ignorat frecvent este că Uniunea Europeană nu interzice salcâmul. Reglementările europene cer doar un management responsabil și adaptat condițiilor locale, nu interdicții generalizate. Transformarea salcâmului într-un „inamic” al pădurii românești este mai degrabă o poveste populistă decât o recomandare științifică.
Pe termen lung, panica artificială împotriva salcâmului riscă să blocheze programe esențiale, cum este Programul Național de Împădurire. Dacă fiecare plantare de copaci devine un subiect de controversă ideologică, terenurile vor rămâne goale, fondurile se vor pierde, iar comunitățile locale vor fi dezamăgite.
Realitatea simplă este aceasta: salcâmul este un aliat, nu un dușman. Problemele pădurilor României nu sunt cauzate de un arbore, ci de modul în care administrăm și protejăm terenurile. Dacă ne concentrăm pe management eficient, planificare realistă și respect pentru muncă, atunci vom avea păduri sănătoase și funcționale, indiferent de specia aleasă pentru împădurire.
Vasile Petrovan
