Pe 20 decembrie 1952, istoricul Alexandru Filipașcu, autorul monumentalei „Istorii a Maramureșului”, își încheia tragic viața la Canalul Dunăre–Marea Neagră, lăsând în urmă nu doar o operă științifică remarcabilă, ci și o poveste emblematică despre curaj, cultură și represiune. Născut la 20 aprilie 1902 în comuna Petrova, Maramureș, într-o familie greco-catolică cu rădăcini nobile încă din secolul XIV, Filipașcu a crescut cu respect pentru educație, cultură și implicare socială, valori pe care le-a dus cu sine pe tot parcursul vieții.
Încă din copilărie, talentul său a fost remarcat. A urmat clasele primare la Liceul Piariştilor din Sighet, apoi gimnaziul la „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde a absolvit examenul de maturitate în 1920. A beneficiat de o bursă pentru Universitatea Lateranensă din Roma, unde a studiat filosofie și teologie, absolvind în 1923, iar apoi și-a continuat formarea academică la universitățile din München, Paris, Viena și Lwow, unde și-a susținut doctoratul în teologie în 1928.
În 1929, s-a căsătorit cu Livia Buzilă și a fost hirotonit preot de episcopul Iuliu Hossu. Totuși, activitatea sa religioasă nu a eclipsat pasiunea pentru educație și istorie. A predat la mai multe instituții din Transilvania, precum Zalău, Vișeu de Sus, Sighet, unde, până în 1940, și-a construit reputația de profesor exigent și vizionar. După ocuparea nord-vestului Ardealului de Ungaria horthystă, s-a refugiat la Alba Iulia și apoi la Sibiu, continuându-și activitatea academică în cadrul „Centrului de studii și cercetări privitoare la Transilvania”, afiliat Universității din Cluj.
Pe lângă activitatea didactică, Alexandru Filipașcu s-a implicat activ în viața politică a României interbelice. A fost membru al Partidului Național Țărănesc, ocupând diverse funcții în structurile județene și locale. Activitatea politică nu i-a afectat însă dedicarea pentru istoria Maramureșului. În anii ’30 și ’40, a strâns și a studiat documente valoroase, inclusiv surse în limbi străine, pentru a crea o perspectivă completă asupra trecutului acestei regiuni, integrând-o în istoria regională și națională. Rezultatul muncii sale a fost monografia „Istoria Maramureșului”, publicată în 1940 și recunoscută de Academia Română.
Din păcate, talentul și angajamentul său civic i-au adus și necazuri. În perioada postbelică, Securitatea comunistă l-a vizat pentru legăturile sale cu PNȚ și pentru spiritul său critic față de regimul emergent. Filipașcu era cunoscut pentru umorul său cu substrat politic, ceea ce a atras atenția anchetatorilor. Bancurile sale – unele despre cozi interminabile, altele despre „stalismele” de la Brașov – au fost folosite ca pretext pentru anchetarea sa.
În decembrie 1951, Securitatea i-a deschis dosar de verificare, prelungit apoi încă șase luni, cu scopul de a-i demonstra „activitatea duşmănoasă”. În realitate, singura sa vină era sinceritatea și spiritul critic. În 1952, fără un proces real și pe baza unui simplu dosar, a fost trimis la colonia de muncă de la Canalul Dunăre–Marea Neagră, unde a murit pe 20 decembrie 1952, la doar 50 de ani, victima unui regim care nu făcea diferența între cultură și pericol politic.
Moștenirea lui Alexandru Filipașcu nu se măsoară doar în paginile „Istoriei Maramureșului”. În 2002, Liceul Tehnologic din Petrova i-a luat numele, iar la Sighet s-a înființat Centrul de Studii și Cercetări privind Istoria, Cultura și Civilizația Maramureșului, care îi păstrează memoria vie. Manuscrisul său confiscat de Securitate, o enciclopedie despre familiile nobile din Maramureș, a fost reconstituit și publicat abia în 2006 de Editura Dacia, fiind o contribuție unică la cunoașterea istoriei locale.
Astăzi, Alexandru Filipașcu rămâne un simbol al rezistenței intelectuale și morale. Povestea sa ne amintește că adevărata cultură și pasiune pentru cunoaștere nu pot fi reprimate de regimuri autoritare. Moartea sa prematură, ca urmare a persecuțiilor politice, evidențiază prețul uriaș plătit de generații de români pentru libertate și dreptul la educație.
Vasile Petrovan
