Revoluția Română, 19 decembrie 1989: Ziua în care Timișoara a început să se elibereze

19 decembrie 1989 a rămas în istoria Timișoarei ca o zi de cotitură, o zi lungă și grea, în care orașul a trăit între teamă și speranță, între zgomotul șenilelor și vocile oamenilor care învățau, pentru prima dată după decenii, să spună răspicat ce gândesc. După duminica sângeroasă din 17 decembrie și după violențele neîntrerupte din 18 decembrie, marți, 19 decembrie, orașul a părut, la suprafață, mai liniștit. În realitate, sub această aparentă acalmie, se pregătea ruptura decisivă.

Noaptea de 18 spre 19 decembrie a fost una a crimei ascunse și a tăcerii forțate. După miezul nopții, la ordinul Elenei Ceaușescu, o echipă a Ministerului de Interne a încărcat într-o autofrigorifică 43 de cadavre din morga Spitalului Județean din Timișoara. Erau trupurile celor uciși în 17 decembrie. Operațiunea, numită cinic „Trandafirul”, a avut drept scop ștergerea urmelor represiunii.

Cadavrele au fost transportate la București, la Crematoriul Cenușa, unde au fost incinerate, iar cenușa a fost aruncată într-o gură de canal. Regimul încerca să șteargă probele, dar nu mai putea șterge adevărul care prinsese rădăcini în oraș.

Dimineața zilei de 19 decembrie a găsit Timișoara într-o stare de tensiune surdă.

Familiile victimelor își căutau morții și răniții, spitalele erau păzite, iar zvonurile circulau cu repeziciune. În întreprinderi și instituții, oamenii vorbeau despre focuri de armă, despre morți dispăruți, despre arestări. Liderii administrativi și militari încercau să-i convingă pe muncitori să reia lucrul, dar nimic nu mai putea fi forțat. Deși s-au mai tras focuri de armă și au fost înregistrate noi victime, confruntările directe au fost mai puține decât în zilele precedente. Orașul fierbea însă din interior.

Generalul Ștefan Gușă a convocat din nou comandanții unităților militare, a stabilit misiuni, a decis reducerea efectivelor din oraș și menținerea dispozitivelor din jurul Comitetului Județean de Partid. Tancurile și TAB-urile patrulau străzile, iar ordinul Marelui Stat Major era limpede: orice tentativă de pătrundere în unități sau depozite de armament trebuia întâmpinată cu foc, după somațiile legale. În același timp, de la om la om, în fabrici și cartiere, se răspândea apelul la grevă generală.

Mișcările de protest au cuprins marile întreprinderi ale orașului. La Electrotimiș, pe Calea Buziașului, muncitorii au încetat lucrul. La UMT, la Electrobanat, la IAEM, spiritele erau încinse. Însă momentul critic al zilei s-a consumat la întreprinderea ELBA, acolo unde avea să se producă prima mare ruptură.

Un zvon a aprins scânteia. În curtea întreprinderii ar fi sosit un camion militar din care se descărcau arme. Muncitorii s-au simțit amenințați chiar la locul lor de muncă. Nemulțumirea a explodat. Curtea uzinei a fost ocupată, câțiva muncitori s-au urcat pe un camion și pe un motostivuitor și au început să strige. Directorul și secretarul de partid ai întreprinderii au încercat să-i liniștească, dar fără succes.

La fața locului au sosit prim-secretarul județului, Radu Bălan, și primarul Timișoarei, Moț. Printr-o stație de amplificare, le-au cerut muncitorilor să se întoarcă în secții. Nu au fost ascultați. Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, motivul inițial al nemulțumirii muncitorilor din secția 200 fusese unul aparent banal: absența responsabilului CAR, cel care trebuia să acorde împrumuturile pentru sfârșitul de an. Zvonurile spuneau că acesta fugise cu banii. În realitate, omul fusese arestat încă din 17 decembrie, prins manifestând împotriva lui Ceaușescu, și se afla în penitenciar. Aflând adevărul, muncitorii au cerut eliberarea lui pentru a-și primi banii. Nemulțumirea socială s-a împletit rapid cu revolta politică.

Vestea grevei de la ELBA a ajuns la București. Elena Ceaușescu l-a sunat pe Ion Coman și a dat un ordin criminal: „Trageți în plin în femei și puneți câinii pe ele”.

Această versiune a fost confirmată indirect de Radu Bălan, care avea să povestească mai târziu că, în timp ce discuta cu muncitorii în curtea uzinei, au apărut două TAB-uri ale Armatei, care au îndreptat țevile spre oameni. Bălan l-a sunat imediat pe Ion Coman și a cerut retragerea blindatelor. TAB-urile au fost retrase, dar incidentul a întețit și mai mult spiritele.

Încercând să controleze situația, generalul Ștefan Gușă a ordonat inițial infiltrarea unor grupe de cercetare-diversiune de la Batalionul 404 Buzău în fabrici. Unele dintre aceste misiuni au eșuat: militarii au fost descoperiți de muncitori și predați securiștilor din întreprinderi. Alții au înțeles corect starea de spirit din uzine și au contribuit la fundamentarea deciziei esențiale: retragerea Armatei.

În jurul prânzului, Ion Coman l-a sunat pe generalul Gușă și i-a cerut să se deplaseze de urgență la ELBA, unde Radu Bălan se confrunta cu probleme grave. Gușă a plecat însoțit de aghiotant, de șeful cercetării Diviziei și de un camion cu soldați. La intrarea în fabrică, civilii l-au avertizat să nu intre, în curte erau peste o mie de oameni care strigau „Libertate!”, „Jos Ceaușescu!”. Generalul a intrat totuși. Neobservându-l pe Bălan, s-a urcat pe un scaun și a început să le vorbească muncitorilor. Le-a spus că soldații nu au tras în oameni și că nu vor trage, pentru că sunt frații și copiii lor. Le-a cerut să nu devasteze orașul și să evite violențele. Atunci s-a auzit, pentru prima dată clar, strigătul care avea să devină simbol: „Armata e cu noi!”.

În afara întreprinderii, pe podul din apropiere, se adunau oameni veniți din diferite zone ale țării. Unii erau atrași de faimosul talcioc al Timișoarei, închis încă din 15 decembrie, alții erau considerați „turiști” suspectați de autorități. Militarii au încercat să împiedice solidarizarea muncitorilor din fabrică cu mulțimea de pe pod. Porțile au rămas închise, iar două TAB-uri patrulau zona. Martorii au povestit despre explozii de petarde și momente de panică. Când un tractor și o remorcă au fost incendiate, unul dintre TAB-uri a tras un foc de armă, rănind o femeie.

Înțelegând că o confruntare directă între Armată și muncitori ar fi dus la un masacru și la prăbușirea totală a ordinii, generalul Ștefan Gușă a luat decizia care avea să salveze, probabil, mii de vieți. La ora 13.50, ordin reiterat seara, la ora 23.50, după discuții cu ministrul Apărării, Vasile Milea, Gușă a dispus retragerea tancurilor și TAB-urilor în unități, precum și retragerea unei părți din efective. Cel mai important: a interzis total folosirea armamentului.

În jurul orei 18.00, generalul Gușă a convocat cadrele Diviziei 18 Mecanizate și le-a spus limpede: „Dacă până acum s-au manifestat în oraș grupuri de huligani, de acum încolo nu mai este vorba de așa ceva. Mâine muncitorii vor ieși în stradă”. Era recunoașterea faptului că revolta devenise una populară.

În timp ce Armata se retrăgea treptat în cazărmi, lăsând orașul în mâinile protestatarilor, propaganda regimului continua să funcționeze în gol. Însă izolarea informațională a României a fost spartă chiar în seara de 19 decembrie. La Radio Europa Liberă, Emil Hurezeanu anunța închiderea frontierelor, iar la miezul nopții postul transmitea primele relatări detaliate despre masacru: incendii, spitale pline, refuzul Armatei de a mai trage.

O înregistrare audio cu zgomot de lupte, salve de tun și strigătul disperat al unei femei „Nu trageți! Suntem români! Suntem români!” , a produs o emoție uriașă în rândul ascultătorilor din țară și din străinătate.

Ziua de 19 decembrie 1989 s-a încheiat cu o victorie morală uriașă. Timișoara nu mai era prezentată ca un oraș al „huliganilor”, ci devenise o cetate a muncitorilor revoltați, în fața cărora tancurile au făcut cale întoarsă. Drumul spre libertatea din 20 decembrie fusese deschis.

Vasile Petrovan