Noica spunea că adevărul nostru este Cultura, iar Cultura se raportează la ordine pentru că are rădăcina în Spiritul omului. Dar Spiritul reușește să ritmeze și să potențeze Lumea, astfel încât ea poate să îi dea un sens. Iar sensul, împlinirea omului-ca-om înseamnă devenirea întru ființă, înseamnă căutarea veșnică care duce la un principiu exclusiv al ordinii. A ne realiza ca oameni și ca oameni în echilibru cu această Lume, înseamnă a adapta ordinea cu interiorul și exteriorul nostru, a privi cu luciditate zonele noastre de dezordine, locurile noastre unde ne manifestăm amorf, de azi pe mâine, unde ne putem desființa ca oameni. Și ăsta după mine este orizontul Culturii în Spirit, unde se poate disciplina negativitatea, ignoranța sau viața fără sens. E magnific să te naști sănătos, într-o familie înstărită care îți poate oferi confort și bunăstare. Apoi, e magnific să te poți îndrăgosti de cineva, să te căsătorești și să ai copii viguroși și inteligenți. E magnific să îți faci o casă, să ai o livadă, să ai mașină, mașini, să faci excursii la capătul lumii. E preferabil să ai o bătrânețe în sănătate și cu nepoți pe lângă tine, etc…dar… poți să îți ratezi viața chiar cu aceste premize extraordinare. Noica este de părere că o astfel de viață, chiar dacă stă sub auspiciile umanismului îți poate rata destinul și poți eșua lamentabil în “soartă”. Adică să faci toată viața, cu toate avantajele materiale și nemateriale, lucruri care să te îndepărteze de Spirit. Și Spiritul se manifestă după Noica doar în Cultură. Cum adică, numai în Cultură?? Un strungar, un inginer, un medic etc nu poate să își dea un destin?? Nu, nu așa stau lucrurile. Un om în mediocritatea lui, in ignoranța lui poate să acceadă la Cultură cu ajutorul Spiritului, la rațiune, la morală, la conștiință, la cunoaștere metafizică, la sentiment, la educarea minții și a simțurilor, la exercițiul meditației samd.
Aici este locul unde omul simplu, fără pretenții se poate apuca să se instruiască cu o veșnică dorință de cunoaștere, de a accede la lucruri și la trăiri spirituale. Și în final așa cum ne învață Socrate să accedem la sapiență și la responsabilitate și la “înțelegerea necesitații”. Poate că dacă oamenii ar deveni înțelepți, proiectul uman, proiectul Umanismului ar putea fi pus în practică. Acum aș dori să mai dau un exemplu de Umanism care sta sub auspiciul unei gândiri. Aș dori să dau exemplu o lucrare scurta a lui Sartre, care implică Existențialismul în Umanism într-un sens mai larg. Este vorba de eseul “Existențialismul este un Umanism”. Sartre a afirmat totdeauna o poziție dură și combatantă în raport cu orice formă de convenționalism ce aducea în prim plan orice mod de existență inconștientă, iresponsabilă, bazată pe supraviețuire și lăsată în voia sorții. Ce oare înseamnă asta?? Omul, odată ce se naște este nevoit să străbată drumurile cele mai decisive pentru viitorul lui. Cum adică?? De când este mic, omul este supus unui proces de modelare, adică de prelucrare a propriului eu. Și asta începe cu primele lui vagi apercepții a propriului sine, mai bine zis a definirii lui și începutul întemeierii unui rost în lume. Dar asta presupune mai departe și definirea unei concepții independente în funcție de propriile sale dorințe și așteptări, în funcție de noianul de solicitări din toate direcțiile. Și să fim sinceri: la orizont apar o multitudine de opțiuni care toate îl “izbesc” pe bietul om pornit în deslușirea tainelor vieții.
Astfel omul “nostru” ajunge să fie supus unor forțe de multe ori centrifuge, care îi pot servi și îl pot influența asupra unor oportunități din viață și din lume. Iar omul se poate îndrepta în direcția unor situații avantajoase, de confort fizic sau pragmatic care duc la o eficacitate deplină. Sau spus într-un limbaj mai comun: omul ajunge la un moment al vieții, al începutului maturității să fie nevoit să decidă. Să decidă asupra propriului viitor, asupra lucrurilor care le va face în viața lui.
Orice în viața noastră este legat de opțiunile care le-am luat și cele care vor veni. Deci eu voi fi într-un fel sau altul, mă voi situa pe o direcție sau alta în funcție de deciziile pe care le voi lua. Sartre spune așa: “Omul nu este nimic altceva decât ceea ce face din el”. Omul este așa liber încât în propria viață el trebuie să ia toate deciziile care îl privesc. Este condamnat la libertate. El nu se poate eschiva în nici un fel. Natura, societatea, viața însăși îi cer să se valorifice ca decizie, ca voință, ca etică fără nici cea mai mică urmă de a se deroba de logica lucrurilor. El nu se poate izola, nu poate fugi de hotărâri, de sisteme sau de propriile refulări sau frustrări. Omul trebuie să fie “bărbat” cum ar spune “mișcarea feministă”…fără comentarii. Pentru că deciziile actuale vor avea impact și vor reverbera în viitor, într-un viitor pe care poate să îl stăpânească temeinic. Și aici Sartre se îndreaptă spre o responsabilitate ce decurge din consecințele posibile asupra omului și asupra tuturor oamenilor. Un Comadant de oști care decide să trimită un batalion la luptă, el nu numai decide pur și simplu, așa ca la loterie, el este resposabil de soarta soldaților. Așa că el trebuie să cugete extrem de profund decizia lui pentru a nu pune în pericol viața soldaților. Of…și când te gândești câți conducători sau capete încoronate au luat decizii …pe genunche, fără o minimă analitică și i-a trimis la moarte pe mulți oameni nevinovați. Sartre spune că responsabilitatea noastră este cu mult mai mare, decât gândesc unii, căci “privește umanitatea în întregul ei”. Acest existențialism este până la urma un Umanism. Și de aici nu mai este decât un pas să se afirme cu aplomb “modelandu-mă pe mine, modelez deopotrivă omul” spune Sartre. Deci Sartre se depărtează de divinitate ca forță centralizatoare într-o existență predestinată, deterministă. El ne arată că existențialismul spune până la urma că “existența precede esența” în lume.
Iar daca este așa, omul privit ca un particular, ca subiectiv, ne duce atunci la imaginea mea, a ta, care se răsfrânge asupra tuturor oamenilor. Particularul poate fi asimilat ca universal. Deci responsabilitatea este valabilă pentru toată umanitatea. Dar hai să vedem un exemplu: unui bărbat ajuns la vârstă însuratului, simte că trebuie să se însoare. Dar nu simte pentru că așa fac bărbații pur și simplu sau pentru că toți prietenii lui sunt “luați”, ci pentru că a întâlnit o fată care îi raspunde standardelor lui, dar și standardelor dincolo de subiectivismul lui și ajunge să o iubească sincer. Și omul “nostru” ajunge să se însoare din convingere. Apoi face copii tot din convingere, pentru că pur și simplu așa simte că viața are acest parcurs și frumusețea vieții poate pași pe un făgaș al umanității. Hotărârea lui este o responsabilitate nu numai pentru el, ci faptul că el reușește să creeze o imagine a întregii specii umane. Hotărârea lui modeleza nu doar ființa lui, ci modeleza omul în toată universalitatea lui. Și această responsabilitate este în strânsă legătură cu umanul și demnitatea omului de a fi părtaș la mersul lucrurilor, la legătura dintre om și lume. Dar vreau să mă întorc cumva la potențialul Existențialismului, ca să deslușim “ascunsul” din Umanism. O parte din Existențialism promovează ideea privitoare la Dumnezeu: Dumnezeu nu exista…și în atare situație cum rămâne cu esență existențialismului, adică “existența precede esența”?? Atunci lucrurile stau cam așa: există cel puțin o ființă la care existența precede esența, așadar o ființă care există înainte de a putea fi definită de orice concepție asupra ei. Sau într-o exprimare prozaică: “e musai să exiști ca entitate și numai după aceea să se poată construi pe baza existenței tale conceptul tău.
Și dacă ne raportăm la om: omul mai întăi există, altfel spus…survine…și ia conștiință de el însuși. Dar numai după aceea, după acest “fapt” omul se poate defini. Deci nu există natura umană predefinită pentru că nu există ceva în prealabil să se poată defini (cineva vorbea pătimaș de Determinism ca soluție universală și care înglobează toate modurile de gândire.
Cauza inițială în existențialism nu există…și atunci nu există efect produs de cauză. Deci omul se autodefinește…deci nu există determinism numai in anumite cazuri). Omul este pur și simplu. Omul nu este nimic altceva decât ceea ce face el din el. Și dacă mergem mai departe pe acest fir al gândirii putem spune că: omul este înainte de orice altceva…o entitate care se proiectează spre viitor. Iar acest lucru îl face să fie conștient de el și să aibă grija de felul lui de a fi. Deci omul nu are posibilitatea să își proiecteze sinele peste lucruri sau peste lume chiar dacă el ia act la început de concretețea lui. Omul “nostru” va atinge existența, doar atunci când va fi ceea ce el își propune să fie. Și astfel existențialismul îl pune pe fiecare om în posesia propriilor mâini, în posesia deciziilor care le ia și le va lua în viitor. Așadar omul are responsabilitatea propriei existențe. Toată “construcția” propriei identități stă pe umerii lui.
Dar Existențialismul merge mai departe și spune că prin responsabilitatea propriei vieți, el este responsabil pentru toți semenii săi. Când se spune că “omul se alege” de fapt se spune că fiecare om din lume se alege pe sine ca fiecare om în parte sau în subiectivismul lui. Dar asta înseamnă că toți și fiecare om se alege pe sine, ceea ce duce la a alege pentru toți oamenii. A alege între un lucru sau altul sau a alege între a face asta sau cealaltă înseamnă a avea posibilitatea să alegem ceea ce este bun, de calitate, care reprezintă valoare în sine și atunci pot spune că eu mă angajez în numele întregii umanități. Dar înseamnă că eu mă angajez pe un drum și asta înseamnă că eu îmi dau seama pe deplin că dacă voi alege ceea ce este bun, conform, de valoare, eu devin, eu mă transform…adică eu evoluez. Și treaba asta poate duce spre un drum al destinului. Da…este un cuvânt cu mare încărcătură, dar daca “eu” sunt permanent responsabil de deciziile care le iau, ajung în timp să mă împlinesc. Și dacă eu gândesc și fac așa…și tu…și tu samd faceți și voi același lucru, atunci și voi vă puteți împlini, puteți ajunge la plenitudine.
Dar ce înseamnă plenitudine?? Înseamnă deplinătate, înseamnă perfecțiune. Dar, eu și tu avem posibilitatea prin responsabilitatea dată de existențialism, să ne controlăm în permanență deciziile morale, gnostice, raționale samd, astfel încât să fim un exemplu pentru rasa umană. Iar asta nu înseamnă altceva decât să fim oameni, să tindem la Umanismul din noi, să vedem viața ca un posibil destin.
Marcel Mureșan
Citește și
Este posibil astăzi Umanismul? (foileton 3)
