În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!
Nu l‑am cunoscut pe tata. Nu‑mi amintesc de mama. Am fost la cimitirul din Medio Monte împreună cu unchiul Iosif şi mi‑a arătat locul. Mi‑a spus: „Paul, aceştia de aici s‑au iubit neomeneşte, de aia au şi ajuns în pământ, din prea mare dragoste. Francisca a fost sora mea, iar domnul Maximilian era consilier municipal în Medio Monte. Un om important, care a lăsat ceva în urmă. Ei sunt părinţii tăi. „Unde erau ei? Cum de nu i‑am cunoscut? Pentru mine, unchiul Iosif era tată şi mătuşa Frederica mamă. De ce m‑au părăsit părinţii mei? Unchiul Iosif zice că s‑au iubit prea mult. Puteau să se iubească mai puţin, dar să rămână cu mine. Nu dai naştere nimănui, dacă nu poţi să‑ţi îndeplineşti datoria de părinte. De când am crescut, n‑am mai dorit să merg la mormântul lor. Când ajung în cimitir şi stau la căpă‑ tâiul unchiului Iosif, parcă îi văd deasupra plăcii de marmură. Parcă mă pot sfătui cu el. În biblioteca din salon am găsit câteva cărţi. Îmi umplu vremea citindu‑le. Sunt cu electricitatea. Multe lucruri bune se pot face cu becul electric ori cu motorul electric. Şi unchiul Iosif le citea. Cum ajung acasă, uit de negustorie şi mă apuc de electricitate. Omul, oriunde trăieşte, trebuie să lase în urma sa fapte mărunte ori măreţe, după cum se nimereşte. În Medio Monte, negustoria merge bine. Relaţiile noastre se întind spre Budapesta şi până dincolo de Viena. La Graz trimite bijuteria Mittemberg coliere şi brăţări cu pie- tre preţioase, în montură de aur. Societatea Imperială a Mineritului merge şi mai bine. Cartierul Pianul de Sus a crescut spre Dealul Mine‑ lor. În verile călduroase, vin turişti din întregul Imperiu.
La odihnă, pentru aerul tare de munte. Orice vienez cu plămânii fleşcăiţi întine- reşte după trei săptămâni de şedere la Hotelul oraşului. Iarna nu vine nimeni în Medio Monte. Aici am crezut că trebuie făcut ceva. Am răsfoit cărţile. Am citit capitolele cu rolul electricităţii în afaceri. Am privit poze din staţiunile unde turiştii îşi petreceau iernile făcând schi. M‑am întrebat dacă munţii austrieci sunt mai cu moţ decât munţii împăduriţi din jurul oraşului Medio Monte. Nu erau mai cu moţ, dar aveau electricitatea, pârtiile de schi, hotelurile. Electricitatea era şi‑n oraş. Trebuia folosită. Am studiat desenele, proiectele pentru un angrenaj numit tele‑schi. Motoraşul, stâlpii, rolele, cablurile şi scaunele. Cu puţină muncă am fi putut construi, pe o râpă de lângă Medio Monte, un angrenaj asemănător. Pârtia pentru schi ar fi apă- rut imediat. Ar fi apărut hoteluri şi turişti. Am discutat cu domnul consilier Trif, care mi‑a arătat edictele cancelariei de la Viena. Schiul era doar pentru nobilii imperiului. Negustorii ori minerii n‑aveau dreptul să‑l practice. Oraşele nu puteau tăia pădurile pentru a con- strui pârtii de schi ori tele schi‑uri. Totuşi, m‑am dus, împreună cu domnul consilier Trif, până la Mogoşa. Dealul cobora spre Medio Monte. Pădurile uriaşe ţineau umbră.
„Teritoriul ăsta ţine de Societatea Imperială a Pădurilor, cu sediul la Satu Mare. Nu‑i voie să tai arborii, domnule Paul. E frumoasă ideea, dar imposibilă”, mi‑a zis domnul consilier Trif. „Dar dacă n‑aş tăia nimic şi aş face o pârtie şi un tele‑schi, domnule Trif?”, l‑am între‑ bat. Mi‑a răspuns aşezat, ca un bătrân care ştie multe şi vede puţine. De te apuci, noi, Consiliul Municipal, te sprijinim pe tăcute, dar de iese scandal vei răspunde de unul singur.
Am desenat fiecare rotiţă. Am dat desenele la atelierele Uzinei electrice din oraş. S‑au confecţionat stâlpii. Mai trebuia defrişat locul. Am vorbit cu domnul director general adjunct al Societăţii Imperiale a Minelor din Medio Monte, Link Winterhoffer. I‑am explicat ce tre- buia făcut. Iubea schiul. Îl practicase, de mic copil, pe pârtiile din Alpi. Mi‑a spus că am tot sprijinul lui. I‑am cerut buldozerul cu lamă al Societăţii Imperiale a Minelor. Cel pe care‑l foloseau la haldele de steril. Am pornit de jos înspre vârf. Lama dădea la pământ arborii. S‑a muncit două luni de zile. S‑a consumat motorina din rezerva de combustibil a Societăţii Imperiale a Minelor. Au fost optzeci şi două de reclamaţii. Au venit şase controale ale Societăţii Imperiale a Pădu‑ rilor. Am răspuns oricărei întrebări. Nu era voie să tai arborii fără aprobări. Arborii sunt mândria şi bogăţia zonei. Doar Societatea Im- perială a Pădurilor poate decide ce se întâmplă cu ei. Nu se tăiase nici un arbore. Dar cine‑i culcase la pământ?, s‑au întrebat domnii inspec‑ tori veniţi de la Budapesta. Sunt şi furtuni, domnilor, le‑am răspuns. După ce au vorbit cu domnul consilier municipal Trif, cazul a fost în- chis. Răspunsurile anchetei au plecat, parafate, spre Viena.
Mi‑am continuat treaba. Domnul Winterhoffer a adus meseriaşii din Pianul de Sus. În luna noiembrie, tele‑schi‑ul era gata.
„Bravo, băiete, în Medio Monte s‑au urnit rotiţele. Vom face des- chiderea oficială cu funcţionarii imperiali. O să‑ţi ofer o pereche de schiuri. Va trebui să inaugurezi pârtia”. Ieşise o adevărată bijuterie. Din păcate, stâlpii de lemn se deteriorau cu mare viteză. Cablurile erau grele. Cancelaria de la Viena aprobase cererea Consiliului Municipal din Medio Monte pentru constituirea unui perimetru turistic al spor- turilor de iarnă, pe dealul Mogoşa. Se omologase până şi teleschi‑ul.
Ar fi trebuit schimbaţi stâlpii. Domnul consilier municipal Trif îmi spusese că toată treaba urma să se desfăşoare la lumina zilei.
„Domnule Paul Mittemberg, dumneata fă proiectul, noi aprobăm finanţarea. Pentru Medio Monte e o realizare uriaşă. Suntem în no- menclatorul turistic de iarnă, alături de oraşe pe care nu ţi le spun, dar care sunt mândria Imperiului. Îţi suntem recunoscători”.
Lucrurile care rămân sunt făcute de câte un singur om. De‑abia apoi ele sunt acceptate de restul cetăţenilor şi par c‑ar fi fost acolo de când lumea.
O, nesăbuitule, Paul Mittemberg. Cum de te‑ai lăsat ademenit, cum de ai paloarea fermecaţilor? Ce crezi tu despre arătarea din faţa ta? De unde să cunoşti adevărul? Oare nechibzuinţa să fie atât de uri- aşă, încât suferinţa mătuşii tale şi nu numai să nu te intereseze? Îţi spun eu, Frederica Eva Mittemberg, că e zadarnic s‑o doreşti. E fără speranţă relaţia ta încă neînfiripată. O, nesăbuitule, Paul Mittemberg! Cum de nu observi că te adânceşti într‑o văgăună? Ai ajuns să crezi numai în Barbara Schlesak. Ce arătare, ce fiinţă vaporoasă! Cine a conceput‑o, pe lângă Valdemar? Câţi taţi hălăduiesc în membrele pe care le mângâi, câte vicleşuguri zac în torsul ei de mâţă slăbănoagă şi plouată? O, nesăbuitule, Paul Mittemberg! Cum de n‑ai înţeles că liniştea e cel mai important lucru din viaţă, cum de n‑ai priceput că scurtimea anilor e la îndemâna batjocurii? Cum de nu vezi că negus- torul din tine şi din neamul tău e pe cale să încapă pe mâna unora care au ajutat la naşterea Barbarei? Eu am fost acolo, Paul Mittemberg. Eu cunosc întreaga întâmplare. Eu am scăpat cu fuga prin întreg car‑ tierul minieresc. Pe mine m‑au lătrat câinii din curţi. Eu am ajuns pe bulevardul Ferdinand fără să pot scoate o vorbă. Mie mi‑a spus nota‑ rul Nathan să‑mi trag sufletul şi apoi să‑mi recit întâmplarea. O, nesăbuitule, Paul Mittemberg, cum era să‑mi trag sufletul când pri- etena mea, când Magdalena, era în baraca de la marginea pădurii? Cum să recit întâmplarea, când Magdalena fusese apucată de subţiori de individul ăla fioros, cu gălbeneala atârnându‑i pe salopetă? Am plâns. Am tăcut. Am privit în pământ. Aş fi putut rămâne. Aş fi avut aceeaşi soartă ca Magdalena. Aş fi putut s‑o nasc pe Barbara. Ce te‑ai fi făcut în cazul acela? O, nesăbuitule, Paul Mittemberg, promisiunea pe care mi‑ai făcut‑o nu vine dinspre lege, nu poţi fi tras la răspun- dere. Nu te‑am pus să promiţi că nu vei mânca şi nu vei bea dacă‑ţi încalci spusa. Am crezut în cuvântul tău. Dar tu te‑ai întors cu spatele spre lumea din Medio Monte. O, nesăbuitule, Paul Mittemberg, aş accepta până şi pe Barbara Schlesak, numai să te pot păstra. Te‑aş împărţi cu femeia în care trăiesc mai mulţi bărbaţi.
O, nesăbuitule, Paul Mittemberg, mă întreb la ce bun îţi spun toate aceste lucruri. Nu le vei asculta. Nu vei trage nici o învăţătură.
Eu, Frederica Eva Mittemberg, îţi vorbesc ca să mă aflu în treabă. Ca să‑mi treacă neliniştile ce‑mi dau târcoale. O, nesăbuitule, Paul Mittemberg, ai ajuns să mă urăşti fără nici un motiv!
Inspectorul de poliţie Mike e foarte revoltat. A intrat în secţie, la orele douăzeci şi trei. În Medio Monte e linişte. Secţia are paisprezece sergenţi, un inspector şef, care este chiar domnul Mike şi un director de departament, pe bătrânul domn Vacek Iaroslav, născut la Katovice, stabilit, de când avea patru ani, în Medio Monte.
„E linişte pe străzile oraşului, domnule Vacek”, zice inspectorul Mike. „Nu mişcă nici musca”.
„Foarte corect spus, domnule Mike”, zice domnul Vacek Iaroslav ascuţindu‑şi creionul cu ascuţitoarea pisicuţă a nepotului Bobic.
„Foarte corect pe dracu, domnule Vacek. Vin de la o constatare”, zice inspectorul Mike.
„Foarte corect, domnule Mike. Dă‑ţi drumul”, zice domnul Vacek, ăl mai bun cunoscător al metehnelor domnului Mike.
Sergenţii ascultă cu atenţie. Au de învăţat din experienţa domnu- lui inspector Mike.
„Domnule Vacek, dumneata o cunoşti. O vezi pe stradă. Îţi ridici pălăria cu respect. Doamne, bine că nu mai trăieşti, nene Iosif. Un om între negustori, un negustor între oameni. Bine că te‑ai dus în cimitir, nene Iosife, şi ai urechile astupate cu ţărână. Ce poate face o femeie, domnule Vacek, nu pot gândi o sută de bărbaţi”, zice inspectorul Mike. Poţi să tai cu lama de bărbierit pielea de pe obrazul fiecărui sergent de poliţie din Medio Monte. Nu simte.
(Va urma…)
Marian ILEA
Citește și
Casa din Piața Gorki – proză de Marian Ilea (XVI)
