În vremea când Iisus mai păşea pe acest pământ, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cât oul de porumbel, vântul puternic smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, deși era miez de zi. Iisus Hristos şi Sfântul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Stejarii şi fagii nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor. Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii i-au sfidat şi au tăcut. Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: ”fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperămîntul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese!
Domnul Iisus şi Sfântul Petru au fost păziţi de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mândru pe cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Iisus cuvântă astfel către brad: ”dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încât ei să te preţuiască cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se gândească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie”. Numai ce zise acestea şi Iisus dispăru, împreună cu Petre, într-o geană de lumină.
După mulți ani, când Iisus luă înfățișare de om, născându-se din trupul Fecioarei Maria, împărații de la răsărit, care veniseră să aducă daruri copilului dumnezeiesc, voind să le împodobească și cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decât bradul, care își păstrase veșmântul verde. Ei aduseră atunci copilului Iisus un brăduleț verde, pe care au pus darurile , aprinzând și lumânări în acesta. De atunci ar fi și obiceiul pe care noi, românii, l-am preluat de la alte popoare, fiind atât de iubit de copiii care așteaptă cu nerăbdare venirea lui Moș Ajun, care le aduce bradul cu daruri de Sfintele Sărbători ale Crăciunului.
Lăcrimioara ZOTA
