Share
Editorialul de sâmbătă. Ieri și azi: Paralele inegale (III)

Editorialul de sâmbătă. Ieri și azi: Paralele inegale (III)

  1. DE LA NOSTALGIE ÎNAPOI LA PROGRES, sau despre

Nașterea și stingerea «Glasului roților de tren» pe drumul către Medio Monte (2)

Ziceri „sapiențiale” ce tind să pătrundă adânc în repertoriul „popular” de convingeri și idei al mentalului colectiv, generalizate la scară de masă, afirmă că „(…) Schimbarea a fost și este o trăsătură a existenței având în vedere că fără schimbare nu exista posibilitatea de a obține condiții mai bune de a trăi, nu există progres. Pentru un progres real este necasară adaptarea la schimbare. (…)” (cf. https://www.scrigroup.com/diverse/PROGRES-PRIN-SCHIMBARE34523.php). Apoi, mai mult sau mai puțin sotto-voce, ne vine adagiul avertizor–explicativ cum că dezvoltare–schimbare–progres nu se poate fără de sacrificii (sau, ca să întrebuințez o expresie – tare dragă jurnalismului actual ! – împrumutată din limbajul tehnico–militar: nu se poate fără pierderi colaterale !). Așa o fi find…așa se vor fi petrecut pașii dezoltării societale trecute, sau cel puțin întur-un asemenea sens pledează paginile cărților / studiilor de istorie economico–sociale și de antropologie culturală care populează rafturile bibliotecilor publice și într-ale bibliotecilor (tot mai rare, în vremile prezente) private personale.

IERI (demult de tot):

ISTORIA FACTUALĂ:

1904: nașterea căii ferate de la Baia Mare înspre Monte Medio (Baia Sprie):

K.I.„ La inaugurarea căii noastre ferate”, în Felsőbányai Hirlap [„Gazeta de Baia Sprie”], an X, 1904, nr, 23, 9 noiembrie, pp. 1-2*:

Câte ceva din familia unor asemenea sentimente și gânduri trebuie să îi fi animat pe locuitorii mediomontezi (băiesprieni) contemporani cu evenimentul inaugurării căii feroviare Baia Sprie–Baia Mare atunci când, la 9 noiembrie 1904, au luat parte la eveniment, și și-au așternut viziunea pe hârtia gazetărească a bisăptămânalului local  de limbă maghiară Felsőbányai Hirlap / Gazeta de Baia Sprie, spre eterna amintire a posterității, prin stiloul și sub semnătura monogramică a lui Károly IMRE, redactorului responsabil al publicației:

Ziua de astăzi va fi etern memorabilă în istoria orașului nostru. Dorințele și speranțele tuturor s-au împlinit atunci când, oficial vorbind: (…) energiile aceastei minuscule artere, de 9 kilometri, s-au conectat – în mod benefic și cu utilitate publică –la întregul mai mare al sistemului circulației sanguine al țării. Documentul care a fost semnat astăzi la primărie privind predarea oficială a noii căi ferate, va anunța descendenților noștri de mai târziu triumful voinței puternice, care combinată cu dragostea de patrie, a triumfat asupra armatei obstacolelor și că mai vechea dorință, care de ani de zile ne încălzește sufletele, a ieșit învingătoare. (…) Să dea Domnul să ne fie de folos, să se reverse viață și vitalitate nouă înspre toate ramurile economice ale orașului și din mediul rural și, prin aceasta, să devină un factor de bine public și de fericire! (…) Fie ca toți cei ce au contribuit la împlinirea acestei făpturiri, care este de mare importanță pentru noi, pe lângă mulțumirile noastre recunoscătoare, să poată afla ca răsplată liniștitoarea și înălțătoarea conștiință de sine a faptului că trudind la realizarea căii ferate Baia Mare-Baia Sprie au fost muncitori ai unei cauze bune pentru că, în acest fel, au fortificat una dintre țintele deplinei propășiri a civilizației naționale maghiare, făcând posibil ca ea, integrându-se în traficul mondial, să recupereze fie și doar o mică parte din gloria de odinioară. Fiecare fiu adevărat al Băii Sprii își dorește ca această oportunitate să nu rămână un vis deșart, ci să devină o realitate dulce cât mai curând posibil!

Să fim îngăduitori cu entuziasmele rostirilor de atunci ! Fibrilațiile emoționale ale unui astfel de moment inaugural țin de însăși natura umană care – în definitiv ! – nu s-a modificat esențial în cei 120 de ani care ne despart în timp, dar ne reunesc în spațiu ! Poate să se fi schimbat unele detalii din moda recuzitelor însoțitoare – ieri, cu laurii încununării proveniți din romantice amintiri ale obiceiurilor antichității greco–romane; azi, cu mai contemporanul ritual al foarfecei așezate pe pernuța de pluș (de culoarea purpurei amintitoare a imperium-ului basileilor bizantini !) în așteptarea simbolicei tăieri a panglicii tricolore inaugurale. Cu simțiri patriotice – și ieri, ca și azi – chiar dacă patriile s-au mai schimbat între timp !

Ceea ce ne rămâne, peste timp, nouă – „descendenților de mai târziu” ai participanților de atunci la evenimentul inaugural – este să constatăm – a posteriori – justețea percepției intuitive a celui care scria, în numele participanților din 9 noiembrie 1904, în privința consecințelor „benefice și de utilitate publică” a conectării „minusculei artere, de 9 kilometri” de cale ferată la „întregul mai mare al sistemului circulațieimarelui drum de fier european, prin care cu sigurantă că a curs „viață și vitalitate nouă înspre toate ramurile economice ale orașului și din mediul rural” alimentând funcționarea și dezoltarea Băii Sprii și a hinterland-ului ei rural cel puțin vreme de 7–8 decenii, atâta vreme cât „minuscula arteră” s-a dovedit viabilă economic și a funcționat.

E bine să nu pierdem din vedere faptul că dezvoltarea rețelelor rutelor feroviare a reprezentat, istoricește vorbind, marele proiect european al progresului celei dintâi revoluții industriale în secolul al XIX-lea conceput și introduse în sfera transportului și circulației la distanță ! Așa încât extensia drumului de fier înspre Baia Sprie (la fel ca și cea înfăptuită, simultan, înspre Ferneziu) reprezintă fapte de „minusculă” (dar și de importantă/relevantă) istorie locală care s-au petrecut mai către finalul procesului de „implementare” europeană a progresului ! Parte – fără nici un fel de îndoială – a plămădirii și decantării în Medio Monte, a acelui spirit mittleeuropean pe care, în zilele noastre, îl evocă scriitoricește monșerul Marian Ilea (nu fără oareșce tandre nostalgii, și cu atâta putere de transfigurare literară și … cultural–antropologică !) !

Este o altă „poveste de istorie” (nici ea lipsită de interes, care ar merita să fie „frunzărită, și ea, cândva !), faptul că următorul mare „progres” într-ale circulației și transportului – anume dezvoltarea celui rutier – s-a petrecut tot în veacul trecut (pe parcursul ecartului deceniilor 1970-1990), cu „costuri” și „sacrificii” specifice substanțiale. S-a întâmplat ca, printre „pierderile colaterale” implicate de noul „progres” – reprezentat de transportul auto – să se numere și calea ferată Baia Mare–Baia Sprie, a cărei eficiență s-a diminuat, treptat, după 1968, fiind în cele din urmă dezafectată cu totul, odată cu dispariție din zonă a sectorului economic al mineritului și prelucrării industriale a minereurilor !

Acuma, toate cele de mai sus, au ajuns să reprezinte – pentru mine, ca și pentru mulți alții – doar interesante repere de „arheologie imagistică”, și de curiozități socio–culturale… Interesante și acestea, nu-i vorbă…

*

IERI (mai aproape de zilele noastre!)

Să revin însă la acele întâmplări și imagini din trecutul (relativ) apropiat, despre care mărturiseam în episodul precedent că „(…) s-a întâmplat să ajung să împărtășesc experiențe personale, care mi-au absorbit deopotrivă memoria și emoțiile… Atunci când le revăd, mă încearcă nostalgice aduceri aminte ale unor locuri și întâmplări risipite printre aburii scurgerii vremii și anilor…

Privite și percepute în raport cu istoria (factuală) majoră evocată mai sus, asemenea experiențe personale – desigur profund subiective, mărunte și, până la urmă, antrenate în amintiri întrucâtva aproximatie și imprecise, se situează (cel puțin în perspectiva unui istoric profesionist), în postura firului de nisip alăturat/contrapus clepsidrei ! Particularul în raport/comparație cu Generalul ! Așa și este, desigur ! Atâta, doar, că acel particular conține frânturi de viață vie, de amintiri despre acea viață care au fost, cândva, parte din textura, culorile și parfumurile tabloului mai general de fostă viață vie – și prin toate acestea întrupează prețuitele repere ale câte unei istorii personale pe care, fiecare dintrenoi le plimbăm prin lumea, mai restrânsă, ori mai largă, prin care viețuim, și pe care le vom duce cu noi în eterna uitare, odată ce vom purcede pe drumurile cele fără de întoarcere… Așa și cu nostalgica amintire a întâlnirii mele inițiatice cu Medio Monte, pe care o datorez drumului de fier către Baia Sprie…

POVESTEA MEA CU GLASUL ROȚILOR DE TREN ÎNSPRE BAIA SPRIE (II):…așadar, eram „parcat”, „instruit” și „educat întru comportare adecvată, civilizată” de către o mamă ostenită și neliniștită, într-un vagon de clasa a treia al trenulețului de Baia Sprie… cu patru sau cini perechi de ferestre curate, bănci din lemn și miros, amestecat, de transpirație, fum de țigară și clor dezinfectant… era mai pe la început de după-amiază – îmi amintesc că „prânzisem” acasă („nu te-i duce nemâncat în străini !”), trebuie să fi fost bine după ora două, căci oamenii ieșiți de la lucru suiau în vagoanele trenului, să se întoarcă pe la casele lor… afară, o zi înnorată de început de vară, călduroasă – și nu prea !… nu îmi mai amintesc cum eram îmbrăcat… precis în haine curate, proaspăt apretate… cred că aveam pantaloni scurți și, poate o cămașă albastră (mamei îi plăcea să mă îmbrace în albastru – se asorta cu ochii, pe care-i moștenisem de la dânsa !)…

…parcă țin minte că eram încălțat cu niște teniși chinezești ștock – „nou-nouți” (până în seară m-au ros la călcâie, așa că hălăduiala de a doua zi, prin miraculoasa grădină a lui Adél néni (undeva pe coasta unui deal mediomontez…n-aș mai ști să spun astăzi, pe unde…), s-a lăsat cu bășici, șchiopătat și preumblare dureroasă…urmate de una sau de două zile sedentare (citit la masă, și în pat; umblat prin grădina de zarzavat după ridichi roșii și ceapă verde… sau ceva de genul ăsta…)…Din vechea gară băimăreană, trenul s-a pus în mișcare brusc… mai întâi a pornit cu o zmucitură tare, abia mai apoi am auzit fluierul locomotivei… nepregătit, era să cad de pe bancă – priveam pe fereastră la mama, care-mi făcea semne de rămas bun și-mi transmitea săruturi materne… cred că mă roșisem !… Doamne !, și mama asta a mea, mă trata în public ca pe un copil !… pe mine „om mare de 12 ani !” care tocmai ce eram pe drumul primei mele călătorii „independente !”, de „om mare !”… iar la capătul călătorie mă aștepta cea dintâi experiență „de om liber și matur” !!!… …am privit „rușinat” înspre oamenii din vagon… ca să constat că nimeni nu mă băga în seamă… oamenii vorbeau unii cu alții, civilizat, despre de-ale oamenilor mari, cu voci stinse (sau, cel puțin, cu amintirea asta am rămas…)……cred că am răsuflat ușurat – dar și nedumerit, poate puțin nemulțumit – de nebăgarea în seamă a celor mari din jur… însă, scăpasem cu bine de rușinea de a fi copil !……trenul se mișca încet și cu zvâcnituri repetate, cu „hâțânituri” dese… dar deja mă țineam strâns cu mâinile de banchetă, nu cumva să cad… priveam pe fereastra din stânga a vagonului, de acolo de unde mi-am ocupat locul (între timp îmi vârâsem biletele în buzunarul cu „Eugenia”)… au trecut prin fața mea capătul gării băimărene, cu dispozitivul rotativ de întoarcere a locomotivelor mari – una tocmai se afla atunci în rotire, înăluită într-un imens nor de aburi, mirositor a cărbune… apoi tot felul de case, cu mici grădini pline de verdeață……cam după zece minute (ori, să fi fost mai multe ?… nu-mi mai amintesc… în tot cazul, încă nu aveam ceas de mână, așa că pe atunci măsurarea timpului era, pentru mine, o chestie total aproximativă și, până la urmă, deplin neimportantă !… timp aveam berechet, pe atunci…!), după ce am trecut de o barieră la care așteptau un Molotov și (parcă) trei căruțe – una cu bivoli și două cu cai – am ajuns în spatele pieței de alimente – Piața Izvoarele de astăzi. Au coborât câțiva călători… și au suit două precupețe corpolente, înnăfrămate și cu poale înflorate… cu coșuri din nuiele împletite, care vorbeau și râdeau cu voci ridicate, salutând în stânga și în dreapta… părea că erau cunocute de multă lume……cu toții am aflat că aduseseră „la piaț” lapte, „groștior”, ceapă, „cărălabe” și cartofi de la Tăuți… (unde or mai fi și Tăuții ăștia ?… aveam să descopăr peste vreo zece minute și mai bine !…)……una dintre precupețele tăuțane s-a lăudat că așteaptă să îi suie în tren bărbatu’ la Fabrică !…(cum adică Fabrică ?… care anume Fabrică – m-am nedumerit ?…)…Fabrică urma să fie stația de haltă a viitoarei noastre opriri…(va urma)

 

Dr. Tiberiu ALEXA

 

* text preluat – în traducerea în limba română – din Felsőbányai Hirlap/„Gazeta de Baia Sprie”: săptămânal social, economic și de știri diverse, redactor responsabil Károly Imre; editor proprietar: István Nánásy [antreprenor tipograf, Baia Mare]; apărea la Baia Mare bilunar, miercurea

: Nagybánya, Baia Mare, 1904, p. 4 • sursa: https://library.hungaricana.hu/hu/view/FelsobanyaiHirlap_1904/?pg=88&layout=s

* Acest text reprezintă un pamflet, care trebuie citit, înțeles și tratat ca atare, conform regulilor jurnalistice și prevederilor legale corespunzătoare aflate legalmente în vigoare.

Citește și

Editorialul de sâmbătă. Ieri și azi: Paralele inegale (II)


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.



Lasă un comentariu