Recent, Specializarea Filosofie de la Facultatea de Litere, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare a organizat Concursul de Eseu Filosofic „Emil Cioran”, ediția 2025.
La această competiție au participat 144 de liceeni talentați din România și Republica Moldova. Printre participanții acestui concurs s-a regăsit și Larisa Chira, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Ioan Buteanu” din Șomcuta Mare. Chiar dacă nu a obținut un premiu, noi considerăm că eseul ei merită citit, iar astfel de tineri talentați merită promovați.
„Sunt pasionată de filosofie și preocupată de întrebările esențiale care privesc omul și societatea.
Recent, am participat cu un eseu filosofic în cadrul concursului de eseu filosofic „Emil Cioran”, organizat de Facultatea de Filosofie-UTCN Cluj-Napoca, unde, deși nu am obținut un premiu, am primit o diplomă de participare într-o competiție foarte strânsă. Eseul a fost redactat cu sprijinul unei profesoare de filosofie care m-a ghidat în claritatea ideilor și rigoarea argumentării.
Sunt convinsă că acest text are puterea de a spune ceva semnificativ, mai ales într-un context în care reflecția critică și gândirea profundă sunt tot mai rare. Nu este doar un eseu, ci o formă de dialog între un tânăr și lumea în care trăiește”, precizează tânăra.
Despre sine: identitate, existență și libertate
„Sub privirea celuilalt mă trezesc pe mine însumi ca încremenit în mijlocul lumii.” (Jean Paul Sartre, Ființa și neantul)
O simplă lecturare a acestui citat nu este de ajuns, ci mai degrabă trebuie să intrăm în profunzimea temei pe care Sartre o abordează, anume, sinele. Prima lecturare ne sugerează faptul că percepția de sine și existența noastră sunt influențate de modul în care suntem văzuți de ceilalți. Experiența de a fi observată de o altă persoană ne poate face să ne simțim conștienți de noi înșine și de locul nostru în lume. De asemenea evidențiază tema existenței prin modul în care interacțiunile sociale și conștiința de sine se împletesc, modelând felul în care înțelegem și experimentăm existența; sugerează o interdependență profundă între individ și societate, între sine și altul, o temă centrală în filosofia existențială. În acest eseu, voi explora semnificațiile acestui citat, analizând cum privirea celuilalt ne definește identitatea, ne influențează alegerile și ne determină locul în lume.
În primul rând, este esențial să înțelegem cum privirea celuilalt contribuie la formarea identității noastre. Jean-Paul Sartre a discutat despre conceptul de privire ca un mecanism prin care individul devine conștient de sine. Ne trezim încremeniți nu doar în fața privirii celuilalt, ci și în fața propriilor noastre așteptări și temeri. Privirea celuilalt ne trezește la realitatea existenței comune iar fiecare individ trăiește o experiență unică, dar în același timp, suntem cu toții parte dintr-un întreg.
Un alt aspect important pe care Sartre îl menționează în citatul menționat este legătura dintre privirea celuilalt și alegerile noastre. Atunci când suntem conștienți de privirea celuilalt, adesea suntem influențați în deciziile pe care le luăm. Într-o lume în care suntem observați și judecați, fiecare acțiune devine o declarație despre cine suntem, cum suntem și ce valoare prezentăm. Filosofia existențialistă ne învață că suntem responsabili pentru alegerile noastre, iar aceasta este amplificată de conștientizarea privirii celuilalt.
În al doilea rând, existența în complexitatea sa, este o pânză pe care fiecare individ își coase propria poveste. Nu este doar actul de a fi, ci o experiență profundă, plină de întrebări fără răspunsuri.
Cugetările despre existență ne conduc adesea în labirinturi ale gândirii, unde căutăm sensul într-o lume aparent lipsită de el: „Gândesc, deci sunt. Ce sunt eu? O fiinţă care nu este propriul său fundament, care, în calitate de fiinţă, ar putea fi alta decât este, în măsura în care nu-şi explică fiinţa”[1] afirmă Sartre.
Pentru Jean-Paul Sartre, existența precede esența; această afirmație ne sugerează faptul că oamenii nu au o esență predeterminată sau un scop în viață stabilit dinainte. Astfel, într-o lume în care nu există un scop universal, fiecare om devine artistul propriei vieți. Asta înseamnă că avem oportunitatea de a ne reinventa și de a evolua. În schimb, individul există mai întâi, iar prin acțiunile sale, își definește esența. Odată cu acceptarea faptului că existența precede esența, intervine asumarea responsabilității pentru fiecare dintre acțiunile noastre. De asemenea, Sartre ne motivează să trăim autentic, să ne urmăm pasiunile și valorile personale, chiar și în fața presiunilor și așteptărilor externe; ne provoacă să reflectăm asupra naturii umane și asupra modului în care ne definim pe noi înșine. Cu alte cuvinte, autenticitatea fiecărei persoane dă sens vieții tale.
În al treilea rând, unul dintre aspectele cele mai provocatoare ale existenței este libertatea. Libertatea este strâns legată de conștiință. Putem spune că, libertatea nu este doar un privilegiu, ci și o povară: „Libertatea este tocmai neantul care a fost în inima omului şi care constrânge realitatea-umană să se facă, în loc să fie”[2]. Fiecare alegere pe care o facem ne definește și modelează identitatea. Sartre subliniază că suntem „condamnați să fim liberi”, ceea ce înseamnă că nu putem scăpa de responsabilitatea alegerilor noastre. Într-o lume în care nu există valori absolute sau scopuri predeterminate, fiecare individ devine responsabil pentru crearea propriului sens. Libertatea, deși esențială și valoroasă, aduce cu sine teama existențială: „Omul n-ar putea fi când liber, când sclav: el este în întregime şi mereu liber sau nu este deloc”[3], afirmă Sartre. Gândul că nu există un ghid sau o direcție prestabilită poate fi copleșitoare.
În fond, această teamă este o reacție naturală la libertatea absolută, pentru că individul se confruntă cu varietatea posibilităților și cu incertitudinea alegerilor sale. Sartre sugerează că, în loc să fugim de această teamă, ar trebui să o acceptăm ca parte a condiției umane, după cum afirmă filosoful: „libertatea nu este nimic altceva decât existenţa voinţei noastre sau a pasiunilor noastre”[4].
În completare, Sartre subliniază că oamenii nu sunt definiți de esența lor, ci, mai degrabă, de acțiunile și alegerile pe care le fac. Ființa umană este definită prin absența unei esențe, ceea ce îi conferă o libertate unică, dar și o teamă existențială: „nu există fiinţă care să nu fie fiinţă a unui mod de a fi şi pe care să n-o sesizăm prin intermediul modului de a fi care o manifestă şi o ascunde în acelaşi timp”[5], afirmă Sartre.
În concluzie, citatul „sub privirea celuilalt mă trezesc pe mine însumi ca încremenit în mijlocul lumii” ilustrează complexitatea relației dintre existență, conștiință și libertate. Astfel, existența devine un proces dinamic, cu o provocare constantă pentru mintea umană. Cugetările despre existență ne invită să ne punem întrebări despre noi înșine, despre lume și despre locul nostru în Univers. Ele ne îndeamnă să trăim conștient, să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile alegeri și să căutăm sensul într-o lume plină de enigme. Această căutare a sinelui, în mijlocul lumii, ne ajută să navigăm mai bine prin complexitatea vieții.
Larisa CHIRA
BIBLIOGRAFIE
- Jean Paul Sartre, „Ființa și neantul”, Editura Paralela 45, București, 2004.
- Marcus Aurelius, „Gânduri către sine însuși”, Editura Humanitas, București, 2013.
- Ioan N. Roșca, „Filosofie sinteze și analize”, Editura Eficient, București, 1997.
[1] Jean Paul Sartre, „Ființa și neantul”, Editura Paralela 45, București, 2004, pag 136.
[2] Ibidem, pag 589.
[3] Ibidem, pag 599.
[4] Ibidem, pag 603.
[5] Ibidem, pag. 31.
