În istoria vechiului Maramureș există o dată care spune mult despre importanța spirituală pe care această regiune o avea în Evul Mediu. La 13 august 1391, Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail” din Peri a fost ridicată la rangul de stavropighie patriarhală, printr-un act al patriarhului ecumenic Antonie al IV-lea al Constantinopolului. Se împlinesc, astfel, 635 de ani de la unul dintre cele mai importante momente din istoria bisericească a Maramureșului.
Mănăstirea (astăzi doar ruine) se afla în Maramureșul istoric, în zona Peri, dincolo de Tisa, pe un teritoriu care astăzi aparține Ucrainei. Așezământul era legat de familia Drăgoșeștilor, iar înainte de anul 1391 fusese refăcut de Baliță și Drag, urmași ai lui Dragoș Vodă. Cei doi au solicitat Patriarhiei de Constantinopol ca mănăstirea să primească un statut aparte, iar cererea lor a fost acceptată.
Termenul de stavropighie poate suna astăzi complicat, dar în epocă însemna ceva foarte important. Mănăstirea era pusă sub protecția și autoritatea directă a Patriarhiei din Constantinopol, beneficiind de un statut superior celui obișnuit al unei mănăstiri locale. Prin documentul din 13 august 1391, egumenul Pahomie a fost numit exarh patriarhal și a primit atribuții extinse asupra vieții bisericești dintr-o zonă mult mai mare decât cea a Maramureșului propriu-zis.
Influența Mănăstirii Peri se întindea asupra unor teritorii din Maramureș și din alte regiuni apropiate, documentele medievale amintind între acestea Sălajul, Ugocea, Beregul, Ciceul, Ungurașul și alte ținuturi. Egumenul avea dreptul de a supraveghea clerul aflat sub autoritatea sa, de a judeca anumite probleme bisericești. Pentru sfârșitul secolului al XIV-lea, asemenea prerogative arată cât de important devenise așezământul de la Peri.
Momentul din 1391 este important și dintr-un alt motiv. El oferă una dintre cele mai clare dovezi că în Maramureș exista deja o viață bisericească ortodoxă bine organizată, cu legături directe până la Constantinopol. Studiile istorice moderne consideră ridicarea mănăstirii la rang de stavropighie drept un eveniment cu implicații nu doar religioase, ci și politice, într-o perioadă în care familiile voievodale din Maramureș încercau să-și consolideze autonomia și autoritatea.
În jurul Mănăstirii Peri s-a dezvoltat, în timp, și o importantă activitate culturală. Tradiția istorică leagă așezământul de copierea și traducerea unor texte religioase și de pregătirea clericilor, ceea ce a făcut din Peri unul dintre centrele spirituale și culturale importante ale românilor din nordul spațiului medieval. Unele dintre aceste atribuiri privind manuscrisele vechi sunt încă discutate de istorici, însă rolul cultural major al mănăstirii nu este pus la îndoială.
Act slavon despre mănăstirea Peri dat la 1 mai 1404 în Sighet (Arhivele Naționale Maghiare, DL 42811)
O curiozitate aparte este faptul că vechea Mănăstire Peri și actuala Mănăstire Săpânța-Peri nu sunt același edificiu. Vechiul așezământ se afla dincolo de Tisa. Actuala mănăstire de la Săpânța a fost ridicată, începând din 1997, pe malul românesc, tocmai pentru a continua memoria vechii vetre monahale. Biserica actuală, cu silueta ei extrem de înaltă, a devenit între timp una dintre imaginile cele mai cunoscute ale Maramureșului.
Mai există un detaliu care dă greutate zilei de 13 august: documentul din 1391 reprezintă și prima atestare documentară certă a Mănăstirii Peri. Cu alte cuvinte, aceeași zi marchează atât confirmarea existenței sale în izvoarele scrise, cât și momentul în care așezământul primea una dintre cele mai înalte recunoașteri bisericești pe care le putea primi în acea vreme.
La mai bine de șase secole distanță, numele Peri rămâne legat de una dintre cele mai importante pagini ale istoriei spirituale a Maramureșului. La 13 august 1391, un așezământ de la marginea nordică a lumii românești intra direct sub ocrotirea Patriarhiei de Constantinopol și devenea un centru de autoritate pentru o întinsă regiune.
Vasile Petrovan
