Gheorghe Chindriș, maramureșeanul care a creat primul sat românesc din SUA, găsit decedat în casă - 3 ore în urmă
Pr. Adrian Dobreanu: Scurtă meditație la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu - 4 ore în urmă
Maramureș, în Top 10 Destinații FIJET România 2026 - 4 ore în urmă
Fărșangul din Dămăcușeni, ritualul care vestește primăvara în Țara Lăpușului - 6 ore în urmă
Șoferii care contestă suspendarea vor putea rămâne fără permis până la decizia finală - 6 ore în urmă
Paula Seling avertizează asupra unor conturi false care îi folosesc identitatea pentru a cere bani și cadouri - 8 ore în urmă
„Mărțișor – leagăn de dor”: La Sarasău se organizează un atelier de creație pentru copii - 9 ore în urmă
Blind Date with a Book – o întâlnire surprinzătoare cu lectura la Liceul Teoretic „Bogdan-Vodă” din Vișeu de Sus - 9 ore în urmă
Primăvară azi, iarnă mâine: ce anunță meteorologii - 9 ore în urmă
Gravimetrul – proză de Marian Ilea (I) - 10 ore în urmă
Uleiul uzat este noua comoară globală și noi îl aruncăm pe canal…
În timp ce Europa aleargă disperată după ulei de gătit uzat ca să-și țină avioanele „verzi” în aer, România încă îl toarnă tacticos în chiuvetă. Ce-i drept, nici statul nu s-a omorât cu firea să ne arate că nu e gunoi, ci marfă de preț.
China, care anul trecut a exportat aproape 3 milioane de tone de ulei uzat (da, acela de la prăjeala de cartofi), își mută acum masiv exporturile spre Europa. De ce? Pentru că SUA i-au pus taxe vamale de 125%, iar europenii au nevoie urgentă de biocombustibili pentru aviație. Începând cu 2025, 2% din combustibilul folosit de avioanele din UE trebuie să fie „verde”, iar până în 2050 procentul urcă la 70%.
Cum produce Europa suficient ulei uzat? Ei bine… nu prea. Importă cam 80% din ce-i trebuie. Ghici de unde vine grosul? Exact, din China, care acum profită de foamea europeană de ulei ars, și … profită, de vreun miliard de dolari pe an.
Înainte ca Uniunea Europeană să ia această hotărâre, n-ar fi fost mai logic ca autoritățile să promoveze serios colectarea uleiului uzat, să creeze o rețea funcțională și accesibilă pentru populație, și abia apoi să impună obiective ambițioase legate de combustibili sustenabili? Altfel, riscăm să cumpărăm de la alții ceea ce am fi putut produce din deșeurile noastre.
Între timp, la noi, majoritatea românilor încă nu știu că uleiul de prăjit poate fi transformat în combustibil. Și de unde să știe, dacă în majoritatea orașelor nici nu există puncte de colectare și nimeni nu te învață ce să faci cu el? Există câteva puncte de colectare, dar sunt puține, greu de găsit și rar promovate. Poate de aceea, aruncatul la canal a devenit „tradiție”, chiar dacă 1 litru de ulei poluează un milion de litri de apă.
În China, însă, uleiul uzat e deja industrie. Se colectează, se rafinează, se exportă. În România? Curge pe țevi, înfundă canalizări, dar măcar ne încălzește la suflet când vedem cum alții fac bani din ce noi aruncăm cu sictir.
Poate, cine știe, într-o bună zi, vom avea și noi un sistem național de colectare și reciclare, iar uleiul uzat din gospodării va deveni și la noi biocombustibil de avion, nu doar motiv de vizite ale instalatorului.
Până atunci, China vinde, Europa cumpără, iar România… scurge.
Vasile Petrovan















