Dar dacă ne situăm în altă direcție, mai precis spre zona cauzalității fizice sau spre legile științelor experimentale?? Și aici să ne imaginăm că privim succesiunea întâmplărilor, evenimentelor în care este angrenat omul din perspectiva “internă”, unde ne războim cu variabile de felul: voință, intenție, previziuni, motivații, fler samd. Poate că ajungem la intimitatea materiei, care nu poate fi decât imprevizibilă. Unele explicații ajung totdeauna la fizică, chimie, biologie, adică totul se explică în acest mod. Dacă mergem pe urcușul ăsta spre ipoteza că viața provine din ceea ce nu este viu, atunci libertatea de unde provine în acest caz?? Și dacă mai asezonăm problema cu conștiință sau rațiune, atunci această libertate ar putea proveni din zonele unde materialitatea este suverană?? Dar mergem mai departe și ne punem puțin această problematizare în spectrul eticii: presupunem că suntem oameni “finuți” și avem o gândire onestă, fară cusur. Pornim de la “zero” și zicem așa: în primul rând ne poziționăm pe faptul că libertatea nu provine dintr-un miracol, adică nu se întrerupe sarabanda de cauze și efecte. Deci vorbim și luăm în calcul cauzalitatea, iar acțiunea de care am vorbit este liberă tocmai pentru a duce la bun sfârșit o dorință a noastră. Și atunci, eu îmi mișc mâna spre pahar pentru a realiza practic și “absolut” intenționat ceea ce vreau și aici ne izbim de Husserl. Eu dacă stabilesc această intenționalitate ca un fapt al conștiinței, eu aș putea (eventual) să stabilesc că libertatea nu reprezintă un hiatus în “dansul” cauzalității. Ci este un fel de pragmatism care îmbogățește până la urmă. Și în ce sens o îmbogățește?? Păi, eu decidentul am calitatea de subiect și sunt în totalitate cauza acestei acțiuni. Dacă am ajuns aici, să vedem ce sensuri, ce semnificații au această “libertate”, pentru că s-ar putea ca ea să se distribuie ca “înțelegere” în mai multe direcții?? Libertatea ca potențial este legată de disponibilitatea de a acționa în funcție de dorințele mele, de ceea ce eu vreau să îmi fie plan de acțiune. Și atunci mă refer la libertatea cea mai comună, cea care nu este legată conceptual de vreo constrângere de natură fizică, psihică, juridică etc. Deci eu sunt în acest caz liber să fac orice chiar într-un cadru antinomic. De exemplu sunt liber să plec și să vin, sunt liber să spun adevărul sau să mint, sunt liber să aspir la o funcție supremă samd. Lucrurile deci sunt împinse la extrem, la un soi de libertinaj fară discriminare. Sigur, veți spune că aici se ivește o ignoranță vizibilă, dar hai să trecem peste asta. Dar nu putem trece peste faptul că această perspectivă a libertății implică o mică probabilitate a reușitei libertății. Daca nu există nici o perspectivă de succes, atunci se poate spune că practic nu există libertate. Zona tuturor posibilităților, fară opreliști duce la faptul că nimeni nu poate fi liber cu adevărat. Este o imposibilitate vizibilă. Un haos de care ar fi bucuroși relativiștii. Avem apoi și o formă de libertate care se traduce prin faptul că mulți oameni au tot felul de dorințe, de aspirații, dar acestea nu se împlinesc.
De ce?? Pentru că ori nu sunt legitime, reale, normale, raționale samd, ori pur și simplu lucrurile au luat-o pe un făgaș care nu duce spre împlinirea dorințelor. Să zicem că un tânăr aspiră să facă o facultate de medicină. Bun, el are deci libertatea să aspire, dar pentru asta trebuie să dea un examen pentru a fi admis. Dacă el pică examenul, deci nu intră la facultate, toate aspirațiile lui, toată libertatea pică, este înfrântă de iremediabilul situației. Cu toată libertatea de început, lucrurile nu au decurs așa cum era prevăzut. Avem deci o libertate, care totuși se materializează în funcție de câteva criterii care trebuie depășite. O altă formă de libertate este legată de “lipsa dorințelor”, cum o denumesc eu. Adică există o neconcordanță la unii, între capacitatea de a vrea ceva și putință de a vrea. Sau altcumva spus: eu aș dori să vreau să fiu ceva în viață (să zicem), dar nu am aplecarea spre a înfăptui acel lucru. Un exemplu: eu aș vrea să pot aspira spre latura sănătății, adică a ajutorului celorlalți. Adică aș vrea să vreau acest lucru, dar asta nu se întâmplă. De ce?? Bun, aici sunt mai multe aspecte, dar nu le abordez aici. Mai altcumva spus: eu simt o dorință, deci am intenții, dar eu aș dori să am și alte intenții de care sunt conștient că nu le am. Acest tip de libertate ne poate împinge într-un echivoc amețitor pentru că omul la un moment dat ar putea să vrea ceea ce nu vrea și tot așa în casacada de “vrute și nevrute” care nu ar duce nicăieri. Acest fel de libertate a fost negată de Schopenhauer pentru că pur și simplu ființele sunt calate pe accepțiunea verbului “a vrea” care reprezintă însăși voința, iar oamenii sunt constituiți pe “ceea ce vor”. Omul s-a format în timp cu o alcătuire intimă formată din dorințele noastre cele mai profunde. Nimeni în aceasta lume nu mă poate împiedeca să doresc ceea ce vreau, cum nimeni nu îmi poate refuza ceea ce sunt, deoarece sunt exact ceea ce doresc. Dacă aș dori cu adevărat altceva aș face în așa fel că să îmi pun în practică dorința mea. Așadar, cel care este ceva și de fapt el vrea să fie altceva și nu este, înseamnă că el literalmente nu este pătruns, nu este convins de ceea ce vrea. Eu dacă îmi doresc să fiu judecător, (nu pun la bătaie toate detaliile și situațiile, pentru că putem ajunge într-un blocaj care duce la o nefuncționalitate), dacă îmi doresc să vreau cu adevărat acest lucru și nu îl pot realiza, însemnă că de fapt eu nu sunt convins de această dorință sau nu fac destul să ajung judecător. Sau să coborâm abrupt în cotidian: putem spune că “sunt ceea ce vreau să fiu”. Iar acest adagio, această redută a concretului este demonstrația de netăgăduit a determinismului. (Aici se poate glosa și unora le place nespus să atribuie unele deducții unor presupuse adevăruri sau unor adevăruri ce provin din sofisme: “ești ceea ce citești” sau “ești ceea ce mănânci”, dar și contorsionări literare de felul: “spune-mi cine ți-e prieten, ca să îți spun cine ești” sau “spune-mi ce cărți citești, ca să îți spun ce cultură ai” samd). Cei care au ridicat la un alt nivel problematica libertății au fost existențialiștii.
Un Sartre a zidit o întreagă metafizică pe spatele libertății. Meritul lui Sartre este că ne-a spus că omul ca să existe ca om, el trebuie să se “clădească” pe sine, adică omul când apare ca entitate ontologica, are menirea să se construiască și să ajungă la esența sa prin propriile eforturi. Omul nu are o predestinare. El “devine om” în momentul în care își ia în mâini soarta și face cu ea în așa mod încât să devină om. Dar asta presupune și o libertate totală, presupune luarea unor decizii capitale care îi poate direcționa drumul său. De aceea existențialiștii consideră că această libertate vine și cu o responsabilitate enormă. Pentru că de deciziile date de libertatea pe care o ai, poți să îți făurești un drum al împlinirii sau poți să eșuezi în trivializarea cotidiană. Și Sartre duce mai departe de la Hegel un aforism care a făcut istorie: “omul nu este ceea ce este, ci este ceea ce nu este”. Sigur mai avem și genialitatea lui Malraux: “Omul nu este ceea ce crede că este, ci ceea ce ascunde” Oare ce tâlc au aceste maxime care ne duc în zona aporetică: omul când se naște nu are ceva programat sau ceva prestabilit în gena lui, în sensul unei anticipații a identității. Și ca exemplu: un om nu s-a născut să fie strungar sau tapițer sau avocat, cum nu s-a născut să fie creștin sau musulman. Ci noi când ne-am născut nu eram ceea ce suntem momentan. Noi suntem ceea ce vom deveni sau suntem ceea ce năzuim să fim, dar încă nu suntem. Asta se referă la capacitatea noastră de a ne defini, de a ne inventa permanent. Noi ne putem depăși datorită libertății pe care o avem, iar Sartre spune că “omul nu este nimic altceva decât ceea ce alege și ce vrea să devină”. Absolut nimic nu ne determină să fim așa sau altcumva și atunci când afirmi că ești matur sau ești “împlinit”, destinul îți arată că până la condiția de om, adică la idealitatea ființei mai este un pic. Lui Noica, dar și lui Ortega y Gasset le plăcea să vorbească de aceste lucruri. Se spunea astfel că “tigrul este tigru de la începutul până la sfârșitul vieții”, dar omul ca să devină om în toată amploarea lui trebuie să aleagă un drum al desăvârșirii, care este un adevărat destin și care îi poate da sensul vieții. Deci omul “nu este, el devine”. Zi de zi, permanent. Dacă noi oamenii ne transformăm în timp, aceasta nu este pentru că există acel profetic “trebuie”, ci pentru că vrem să fim într-un fel anume și nu altfel. Și toate astea reprezintă libertatea noastră, reprezintă alegerea noastră. Dacă eu sunt inginer se pare că soarta unui astfel de om este pecetluită, dar dacă într-un moment al vieții vreau să aleg altceva, adică să fiu altcumva, eu trebuie să vreau să fiu altceva și să aleg un drum care mă poate pune pe o altă orbită. Pentru Sartre nimic din toate astea nu îl împiedică să își exercite propria libertate, să aleagă și să nu se betoneze într-o stare de lucruri. Eu sunt cel care aleg între a mă resemna sau nu față de condiția în care mă aflu, eu sunt acela care mă revolt sau nu împotriva situației mele sociale, eu sunt acela care decid să îmi schimb viața sau nu, eu sunt acela care vreau sau nu să îmi trasez un destin și viața mea să capete un sens samd. Eu sunt acela care dacă mă uit în oglindă, mă pot vedea sau nu la adevărată mea vigoare etică, intelectuală. Eu pot să îmi descopăr sau nu interioritatea mea care poate este imaculată sau poate este murdară și numai așa pot să acționez în consecință. Dar oare omul când este “destul de liber” sau cum spun unii “suficient de matur” pentru a-și da seama că în această lume ca să devii “OM”, trebuie să te raportezi la idealitatea ființei și mai trebuie să renunți la metehnele tale?? De ce este o jignire atunci când îi spui cuiva ceva de genul: “când ai de gând să devi om??” Pentru că noi poate nu vom deveni oameni niciodată sau mă rog … extrem de tărziu. Poate nu ne vom maturiza în așa măsură încât să vedem în “om” adevărata noastră identitate și chiar personalitate. Avem multe obstacole în fața noastră care fac să nu ne opintim, să nu ne opunem libertății noastre. Aceste obstacole care ne blochează în exercitarea libertății noastre provin din hotărârea noastră de a fi sau nu liberi, ori din hotărârea noastră de a fi liberi într-o formă sau alta. Libertatea pe care o concepe Sartre este libertatea de a nega totul și a construi după aceea o realitate în care pornesc de la propriile mele aspirații. Se poate da gres?? Da, sigur se poate. Și mulți eșuează pentru că lucrurile nu sunt chiar simple. De ce nu este simplu de conceput și construit acest “stabilopod”, adică ceva care da stabilitate?? Mă opresc aici. Voi continua in partea a treia.
Marcel Mureșan
Citește și
Trăirea Libertății (foileton 1)
