Un licean din Hamburg a ajuns subiect de dezbatere națională după ce a fost sancționat la școală pentru o temă „prea bună ca să fie adevărată”. La ora de engleză, elevul a primit nota 1, nu pentru că nu ar fi știut lecția, ci pentru că profesorul a suspectat că tema de acasă a fost realizată cu ajutorul inteligenței artificiale, mai exact ChatGPT.
Suspiciunea a apărut dintr-o diferență evidentă. Tema de acasă era excelentă, bine scrisă, cursivă, aproape fără greșeli, în timp ce lucrarea scrisă ulterior, în clasă, pe aceeași temă, a fost mult mai slabă. Profesorul a considerat că discrepanța nu poate fi explicată doar prin emoții sau o zi proastă și a decis să acorde nota minimă. Tatăl elevului a contestat decizia în instanță, însă judecătorii i-au dat dreptate profesorului.
Instanța a spus simplu și direct: dacă lucrarea de acasă e mult mai bună decât ce poți face singur, sub supraveghere, problema nu mai e a profesorului, ci a ta. Tu trebuie să demonstrezi că ești autorul, altfel, nota rămâne. Regulile școlii cer ca munca să fie autentică, cu caracter propriu. Nu contează că nicăieri nu scrie „ChatGPT interzis”. La fel cum nu scrie nici că nu poți trimite bunica să dea testul în locul tău, dar e de la sine înțeles.
Tatăl elevului a încercat tot felul de argumente, că AI-ul a fost folosit doar puțin, pentru stil, că alți elevi fac la fel și scapă, că nu există o regulă clară. Instanța le-a respins pe toate, rând pe rând. ChatGPT nu e doar un corector, e un coautor invizibil. Faptul că alții scapă nu te face automat nevinovat. Iar lipsa unei interdicții explicite nu schimbă ideea de muncă proprie. În concluzie: nu contează că toți trișează, dacă tu ai trișat prost, ești prins.
Aici începe partea amuzant-tristă: nimeni nu poate trasa o linie clară între „ajutor” și „înlocuire a gândirii”. Corectorul ortografic e ok, dicționarul online e ok, Google e ok, Grammarly e ok, DeepL traduce și reformulează, încă e ok. Word îți sugerează fraze, tot ok. Dar ChatGPT? Face exact același lucru, doar mai bine, fără greșeli, fără ezitare. Și tocmai asta ne sperie, că performanța perfectă devine infracțiune morală.
Diferența nu e de natură, ci de grad. AI-ul nu inventează altceva, doar o face impecabil. Și astfel se vede ipocrizia sistemului. Nu pedepsim trișatul, ci trișatul prost mascat. Elevii care știu să „strice” textul AI-ului scapă, cei care predau prea curat sunt prinși. Morala, ironic-amăruie? Nu fi cinstit. Fii doar discret.
În acest punct, evaluarea începe să semene cu un joc de-a v-ați ascunselea. Profesorul nu mai măsoară ce știe elevul, ci cât de consecvent e între inspirația de acasă și sala de clasă. Competența contează mai puțin decât coerența suspiciunii. Școala, în loc să educe, începe să investigheze.
Decizia instanței e clară, adică școlile pot sancționa folosirea AI, chiar fără reguli explicite, dar inteligența artificială nu a stricat școala, ea doar a scos la lumină o problemă veche: evaluăm prost, ne adaptăm greu și ne prefacem surprinși când tehnologia ne ajunge din urmă. Restul? Haz de necaz… sau necaz cu diplomă.
Vasile Petrovan
