Am să continui cu Foiletonul 2, dar la început doar o readucere aminte: drumul pe care omul îl poate parcurge în viață este până la urmă scopul prin care își poate da un destin. Frumusețea acestui drum constă în faptul că ai în permanență idealuri care (chiar) dacă nu le poți atinge tu simplu om, acel neânsemnat firicel de nisip, îți etalezi viața ca ceva după care tânjești, ceva care te indrumă spre liman.
Și există această perspectivă a făuririi tale ca Om. Sigur aceasta sună a lozincă, dar ascunde în principal și nu numai, forma împlinirii tale. Deplinătatea omului se găsește până la urma în el însuși. Nu în altă parte. Desăvârșirea omului ca scop ultim este realizarea în toate direcțiile și la toți parametrii ai umanității sale. Dar umanitatea omului este în final legată de necesitatea etică. Sau cum reușesc eu să îi tratez pe ceilalți, cum îi respect pe ceilalți astfel încât să mă pot respecta pe mine. Să îi tratez ca scop moral pe ceilalți, ca și cum m-aș trata pe mine pentru că orice om este un scop în sine, nu doar un mijloc ca eu sau altul să își rezolve interesele. Și dacă revenim un pic, “mai” pe Pământ, atunci se vede chiar de la prima navigare diferența între așa zisa “realizare, dezvoltare personală” și “împlinirea omului” în intimitatea și demnitatea să.
Este o diferență de conținut, de substanță, care spune multe despre natura calității intrinseci a unora dintre noi. Scopul unei iluzorii “dezvoltări personale” pentru a putea accede la succesul în viață este pentru unii drumul în care omul se poate risipi sau își poate pierde caracteristicile, determinațiile sale. Pentru că umanitatea și demnitatea omului este unică, universală, dar “dezvoltarea personală” este individuală, singulară legată de fiecare individ în parte. Iar dacă noi vrem să înțelegem acest delicat aspect al unei “ordini valorice” – daca îmi este permis, intre realizare și împlinire – eu afirm că scopul omului este situat nu numai în Etica, ci și într-o transcendență a omului, dar și a lucrurilor. Este vorba de Entelehie, adică dezvoltarea și îndreptarea omului spre Perfecțiune, ca scop final al omului și al lucrurilor.
Hai să luăm lucrurile dintr-o altă perspectivă: eu spun că scopul, adică faptul că omul este conștient că viața este derulată după un scop al fiecăruia, are virtutea că ne poate transforma. Ne poate transforma în oameni buni, etici, cu virtuți. Iar viață noastră nu se derulează la întâmplare, ci are un drum al clarviziunii, motivat și plin de provocări. Iarăși mă simt stânjenit că folosesc cuvinte mari, care poate pentru unii ar putea produce aversiune, repulsie. Dar dacă oamenii se vor strădui să înțeleagă amploarea și miza acestui demers, își vor da poate seama că lucrurile se pot îndrepta spre ceva mai curat, ceva care iluminează, ne iluminează.
Prin asimilarea unui scop, omul se poate identifica cu un drum al transformării sale sau mai corect spus al renașterii sale. Omul are posibilitatea și dorința să experimenteze, să trăiască o renaștere spirituală autentică (referitor la această expresie “renaștere spirituală”, care este extrem de uzitată: mulți pentru a convinge o folosesc, dar este plină de emfază și goală de conținut). Dar omul simplu are și altă posibilitate: să se transforme dintr-un om blazat, neimplicat în prietenii, în mersul lucrurilor, în aproape nimic, să ajungă să îmbrățișeze o dimensiune nouă pentru el. Să nu îmbătrânească înainte de a trai. Este vorba de faptul că scopul odată asimilat îți deschide un drum al dimensiunii “întregului”, o dimensiune a implicării tale în viață, în lucruri, în dezrobirea de indiferență, de platitudine, în devotamentul față de oameni, față de cauze, în transformarea sinelui. Deci scopul poate produce o survenire. Poate duce la excelența ta ca individualitate, la “dizolvarea” ta, a minții și inimii tale, în eternitate, în Tot. Cam ca la budiști, dar din altă perspectivă.
Eram odată cu un amic care era entuziasmat că și-a dat seama de potențialitatea lumii, a oamenilor și oarecum o revelație târzie a măreției lumii și omului. Mi-a vorbit de minunăția faptului că el a reușit să descopere grandoarea lumii, iar aceasta vine din faptul că în lume există o ordine care face ca lumea să fie asimilată ca o întreagă rânduială de lucruri, de evenimente samd. Și acest lucru îl afirmă mulți gânditori printre care și Leibnitz. O armonie generală nu poate exista numai dacă în lume există o ordine a lucrurilor. Această rânduială, această organizare este dată de faptul că omul, acest firicel de nisip, este punctul nodal în ecuația vastă a treburilor universului. Acest om care se poate deschide către lume, către univers își poate arăta disponibilitatea, pentru că omul ne învață că el, daseinul (dacă acceptați), are scopul prim în această lume. Scopul omului este însuși Omul. Adică a revela lumea și a ne îndruma spre armonie, spre echilibru. Scopul Omului este de a face să înțelegem că fară el nu se poate…Fară om totul e neant. Omul ca entitate, ca și concept are scopul de a ne arăta cine și ce suntem noi, ce este lumea, ce raporturi de orice fel există intre noi și lume. Dar acest firicel de nisip ne arată și lucruri mai comune, ca de exemplu faptul că Binele are marea capacitate de a clădi echilibrul, are capacitatea de a anihila răul. Acest Bine are marea virtute de a ajunge la noi, pur și simplu, prin faptul că ne face să ne simțim viața ca manifestare, ca și consecință a binelui. Scopul final al Binelui este însuși Binele, pentru că binele se manifestă numai prin Bine, adică viață este bună, universul este în echilibru numai datorită Binelui.
Altfel nu este posibil. Și atunci i-am spus amicului meu că a nu avea în viață un scop este ca și cum ai fi văduvit de viață. Ai orbecăi aici și dincolo pentru a defini ce?? Ce poți înțelege dacă nu te îndrepți spre ceva?? Și atunci scopul este ca noi să putem să ne îndreptăm spre ceva. Dar unde se situează acest punct final?? Este ceva definit, ceva care îl putem localiza?? Sigur că Husserl ne explică prin intenționalitate, dar este o complicare în acest punct, care duce numai la o posibilă înțelegere. Dar dacă luăm în ecuația scopului, faptul cel mai simplu, adică faptul mundan, modul în care cu cel mai oridinar scop eu pot să îmi trăiesc viață, să înțeleg lucrurile, să am o satisfacție a ceea ce fac, atunci viața mea poate avea un sens. Deci scopul se confundă cu sensul. Și atunci amicul meu întreabă:
Mă voi opri aici și voi continua în săptămână viitoare cu Foiletonul 3.
Marcel Mureșan
Citește și
Sensul Scopului (foileton 1)
