20 decembrie 1989 a fost ziua în care timpul a început să curgă diferit în România, ziua în care Timișoara a devenit primul oraș liber de comunism. Nu mai era un timp al obedienței și al așteptării, ci un timp al confruntării directe între un regim care se încăpățâna să existe și un oraș care refuza să fie supus. Încă de la primele ore ale dimineții, străzile purtau urmele violenței: gloanțe în ziduri, urme de sânge spălate în grabă, vitrine sparte, trotuare pustii, iar în spitale, locurile unde ar fi trebuit să fie morții erau goale. Cei care âși căutau rudele dispărute nu primeau răspunsuri. Se știa deja, chiar dacă nu se spunea cu voce tare, că trupurile fuseseră luate, arse sau ascunse, deoarece regimul încercase să șteargă dovezile crimei, dar prin acest gest își semnase condamnarea morală.
În apartamentele muncitorești, oamenii nu mai așteptau chemări.
Decizia fusese luată. Se mergea la fabrică nu pentru muncă, ci pentru a ieși, pentru a fi împreună, pentru a transforma sirenele, odinioară simboluri ale disciplinei industriale, în chemări la solidaritate. Coloanele masive de muncitori au intrat în oraș, iar peste 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”), începând să strige sloganuri care răsunau din adâncul unei răbdări epuizate: „Noi suntem poporul!”, „Libertate!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”.
Fiecare pas al mulțimii era o declarație: nu mai erau lozinci impuse, ci cuvinte născute din nevoia de libertate. Drapelele erau transformate instinctiv; mâinile decupau stema comunistă fără să li se spună de ce, iar fiecare gaură din pânză era un refuz, un simbol al autonomiei redobândite.
Coloanele au crescut pe măsură ce traversau orașul, oamenii ieșind din blocuri, de la balcoane, de pe margini, și se alăturau treptat, transformând Timișoara într-o mare colectivă a hotărârii și curajului.
În foaierul Teatrului Național, o serie de cetățeni curajoși – Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Ioan Chiș, Maria Traistariu – au creat Frontul Democratic Român, elaborând un program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață, o punte între protest și organizare, între revoltă și responsabilitate civic-democratică.
Între timp, Elena Ceaușescu desemnase pe Emil Bobu și Constantin Dăscălescu să se întâlnească cu o delegație a protestatarilor (Ioan Savu, Petre Petrișor și alte 11 persoane), însă aceștia au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor, iar situația a rămas în mare parte neschimbată.
Când orașul a ajuns în Piața Operei, spațiul nu a mai putut conține masa umană.
Militarii, confruntați cu realitatea, au înțeles că ordinele primite nu mai puteau fi executate. Retragerea armatei nu a fost un act de solidaritate, ci unul de neputință; dar pentru oameni, a fost semnul că zidul puterii ceda.
Balconul Operei a devenit centrul simbolic al zilei. De acolo s-a vorbit liber, fără aprobări, fără texte scrise de partid, iar afirmația că Timișoara era liberă, rostită cu simplitate și forță, nu a descris căderea regimului, ci pierderea autorității acestuia asupra conștiinței colective.
Momentul rugăciunii colective a suspendat timpul: zeci de mii de oameni, îngenuncheați în plină piață, au rostit „Tatăl Nostru” nu ca ritual religios, ci ca recuperare a umanității confiscate; dictatura fusese nu doar politică, ci și spirituală, iar în acele minute ruptura a devenit totală.
În aceeași zi, la București, Nicolae Ceaușescu s-a întors din Iran, o vizită gândită ca un semn de forță internațională, dar revenirea a avut loc într-o atmosferă de neliniște. Informațiile care ajungeau la el erau fragmentate, filtrate, cosmetizate, iar aparatul de partid se temea să-i spună adevărul. Ceaușescu refuza să accepte că Timișoara nu mai era sub control.Î în mintea lui, totul se reducea la conspirații externe și la necesitatea de a strivi „elementele ostile”.
La ora 19:00, el a ținut o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara ca dușmani ai Revoluției Socialiste. Discursul său a fost rigid, gol, rupt de realitate, iar în spatele cuvintelor despre huligani, agenți străini și apărarea socialismului se ascundea o panică profundă: regimul nu mai avea răspunsuri, doar reflexe.
Totodată, Ceaușescu a decis să trimită la Timișoara pe Constantin Dăscălescu, nu ca să negocieze, ci ca să câștige timp. Întâlnirea cu revoluționarii a fost tensionată până la limita exploziei deoarece cererile formulate erau clare și definitive, iar demisia dictatorului era esențialul. Dăscălescu nu avea mandat să accepte, dar a fost forțat să cedeze pe alte puncte: arestații au fost eliberați, armata s-a retras. Regimul recunoștea, fără să o spună, că pierduse orașul.
Seara, Timișoara nu dormea. Piața Operei a rămas plină; se cânta, se vorbea, se veghea. Bucuria era amestecată cu doliul, conștientizarea că lupta nu se terminase fiind completată de realizarea că nimic nu va mai fi ca înainte. Orașul devenise un reper moral și istoric pentru întreaga țară, primul oraș liber de comunism.
Ceaușescu, în schimb, își făcea planuri pentru ziua următoare, crezând încă în mitinguri organizate, în mulțimi dirijate și în forța fricii. Nu înțelesese că Timișoara demonstrase deja contrariul. 20 decembrie nu a fost pentru el un semnal de alarmă, ci începutul izolării totale și al sfârșitului dictaturii.
Astfel, 20 decembrie 1989 nu a fost doar ziua unei revolte, ci ziua în care Revoluția Română a devenit inevitabilă: ziua în care un oraș a arătat că dictatura putea fi învinsă și în care Nicolae Ceaușescu și-a pierdut definitiv contactul cu realitatea țării pe care pretindea că o conduce.
Vasile Petrovan
Citește și :
Revoluția Română, 19 decembrie 1989: Ziua în care Timișoara a început să se elibereze
