Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Bârlad, fiica lui Francisc şi Anastasia Paximade. A mai avut şase fraţi, trei băieţi şi trei fete: Ernest, Nicolae, Gheorghe, Antoaneta, Celestina şi Virginia. Elena, fiind cea mai mare dintre surori, a purtat tot timpul grija fraţilor. La vârsta de numai 12 ani (în 1890), când avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură. Moare mama fraţilor Paximade, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea mai mult să facă. După cinci ani, moare și tatăl poetei iar copiii sunt împrăștiați pe la rude.
La 17 ani se trezește orfană de ambii părinți și, după o perioadă în care a fost bolnavă e nevoită să muncească ca să se întrețină. Are norocul de a-l cunoaște pe Ion Luca Caragiale, unde va lucra ca guvernantă pentru copiii dramaturgului. Acesta, când îi află povestea exclamă: „O viață de roman, subiect de dramă!” Pentru viitoarea poetă au fost cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale, cunoscând mulți scriitori și ziariști. Elena Paximade îl cunoaşte în aceste cercuri pe economistul Fracisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905 şi se mută definitiv în acel oraș.
Debutează în viaţa literară în 1898 cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul “Fatma”. A scris epigrame, apoi a devenit cunoscută pentru frumoasele poezii pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten şi sfătuitor, a convins-o să renunţe la pseudonim şi să-şi semneze creaţiile cu numele real. Când avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. Doi ani mai târziu devine o colaboratoare intensă a revistei “Semănătorul”, condusă la acea vreme de N. Iorga. În 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a creat o sumedenie de versuri. Scrie volume întregi de literatură şi poezie pentru copii: “Bobocica”, “Să nu plângem”, “Să fim buni”, “A ciocnit un ou de lemn”, “Într-o noapte de Crăciun”
Tot în 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume de la N. Iorga pentru poeziile publicate, Elena Farago a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi. În acest context a fost închisă pentru puţină vreme şi dusă la Bucureşti. A scăpat de închisoare datorită intervenţiilor lui Iorga. În 1908 obţine marele premiu al Academiei Române pentru volumul “Şoapte în Umbră”. Este o perioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuţa. Pentru ea şi pentru Mihnea, fiul adoptat, a scris în 1913 volumele “Copiilor” şi “Pentru copii”. 
Cele mai cunoscute poezii rămân „Cățelușul șchiop” și „Gândăcelul”.
A primit şi Premiul Internaţional „Femina” (1924), iar în 1938 Premiul Naţional pentru Literatură, o recunoaştere binemeritată a operei sale, dar şi Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924). Regele Carol al II-lea îi acordă poetei, pentru merite literare, medalia „Bene Merenti” – clasa I şi „Ordinul Meritului Cultural” – Cavaler clasa a II-a.
“Oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“, consemna Geo Bogza. Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani după o lungă suferinţă.
Lăcrimioara ZOTA
