Voi continua cu partea a doua. Condiția noastră culturală nu se poate închega doar cu una din cele două, rațiune sau afect, iar Spiritul ar fi “șchiop”, fără echilibrul dintre ele. Einstein și-a dat seama de acest adevăr. Ortega y Gasset, unul din prietenii buni a lui Einstein, povestește de multele întâlniri ale celor doi, de momentele în care un fizician și un filozof vorbeau despre poezie, muzica, artă.
Sigur, Ortega y Gasset era un vitalist convins, care credea în bucuria vieții, în faptul că zona imaterială din noi ne generează trăire și poftă de viață, dar Einstein era un fizician, era un om de știință care și-a dat seama de împlinirea omului prin minte și suflet, împreună. Einstein vroia “să fure” de la Ortega y Gasset emoția vieții care îi lipsea, iar Ortega y Gasset vroia de la Einstein acuitatea minții pentru a pătrunde în necunoscut, de a vedea organizarea minții cu ajutorul rațiunii. Fiecare vroia desăvârșirea, adică rotunjirea condiției de om. Genialitatea fiecăruia se deslușea în rezultatul final. Dar amândoi năzuiau spre Artă, spre emoție.
Și mă mai gândesc acum la Grigore Moisil, matematicianul nostru a cărui minte a vrăjit multe generații. Moisil a umblat în toate cotloanele minții, iar exercițiul minții să însemne nu numai un act pur al inteligenței, ci o formă de împlinire a profesiei de Om. Dar Moisil și-a dat seama la momentul maturității depline, că intelectul și rațiunea în toată splendoarea lor nu sunt suficiente ființei umane.
Conceptul de om, adevărul omului, Spiritului omului îi trebuie și o altă formă de “combustie” pentru împlinire. Este vorba de ceea ce generează emoție, trăire, adică a situa omul în adevărul lui, în condiția lui. Moisil a înțeles legăturile necesare, apodicticul. A înțeles că gândirea rece axată strict pe cunoaștere, pe asimilarea rece și searbădă, nu poate duce la împlinirea nevoilor omului. Cultura generală este necesară, este factor, este “vehicul”, este “pivot”, este și cantitate care poate deborda în ceva calitativ. Însă doar “poate”, deci nu este obligatoriu să se regăsească în ceva calitativ, în capacitatea de sinteză, în capacitatea de a face legături ideatice între lucruri samd. Cultura generală este inițiată de paideea greacă și se întinde până în timpul nostru ca o modalitate de a ajunge la “formarea omului” (și aici nu trebuie confundat conceptul de formare a omului cu “dezvoltarea personală”, care se vrea o modalitate de succes personal în viață, meserie etc. Există o pistă falsă care duce omul spre superficialitate, spre futil, este vorba de “secretele succesului” sau “schimbă-ți viața în 5 pași”, care te îndreaptă spre impostură). Dar adevărul omului nu este dat de Cultura generală, acesta fiind doar un ajutor care omul și-l poate permite pentru a avea cunoștințe.
Cultura generală nu rezolvă problema omului și a eului și nu duce în mod direct la Cultură și la Spirit. Și am adus în discuție noțiunea de Cultură, care are altă semnificație față de noțiunea de Cultură generală. Dar asta altădată.
Dar vreau să revenim la această cavalcadă obsedantă din modernitate în care științele umaniste au fost invadate de explicații biologice, fizice, chimice samd. Și ce se urmărește până la urma: guvernarea omului nu numai de rațiune, dar și explicarea hermeneutică, adică a lămuririi cum trebuie interpretat ceva și pentru asta se necesită o “știință” de mare relevanță, “respirație”, care să explice cum stau lucrurile. Ori o știință care vrea să explice tocmai ceea ce nu este definit pare cumva paralogic. Această așa zisă știință nu a interpretat în primul rând: ce este Cultura??, Ce este Arta??, Ce este frumosul?? Sau în extenso: Ce este valoarea??
Și hai să ne elucidăm într-o singură direcție: Ce este Muzica?? Și ca să nu cădem în absurd de la început, să spunem că Muzica aparține într-un grad mare la ceea ce numim noi “Frumosul”. Bun, dar numai atât?? Apoi, Muzica reprezintă un fel de Frumos, nu?? Pictura reprezintă alt tip de frumos samd. Și aici vedem că există diferențe care țin de modul lor de manifestare în primul rând. După aceea: muzica se adresează urechii, iar pictura ochiului nu?? Dar dacă intrăm mai adânc, muzica se conturează în jurul unor sunete melodioase care reușesc să închege un întreg.
Și acest întreg ne desfată, ne răsfață. Dar tot nu am definit Muzica. Să vedem de unde vine Muzica?? Vine din dorința de a epata?? Vine din nevoia de desfătare?? Sau de a petrece ca la nuntă sau ca la Club?? Vine din atracția sexuală?? Apoi: putem afirma că Muzica este un model care reușește să ne călăuzească în asimilarea sunetelor la modul armoniei și a echilibrului?? Atunci vorbim de un arhetip care împinge gândirea spre un mit al începuturilor omului. Dar asta este legată de mit nu de “omul ca Om”. Iar o viziune a omului din perspectiva fenomenelor umane ne duce spre problema adaptării omului la mediu și în final la “selecția naturala”. Și orice trăsătură care apare la om în timp îndelungat este legată de genetica noastră, iar evoluția nu înseamnă neapărat că o caracteristică a omului va dispărea sub presiunea timpului. Și această situație nu ne duce la ideea că ceva justifică sensul sau semnificația a altceva. Dar vedeți, mergând pe acest mod de a gândi, bietul om se trezește încolțit de idei care îi spun că practic nu există nimic în aceasta zonă a Culturii și a Muzicii care să poată fi înțeles.
Și mergând mai departe: în acest interesant orizont umanist, toate se reduc și se explică prin altceva dintr-o altă zonă. Adică vrei să explici ceva ce ține de frumos, de Artă prin altceva care este în alt domeniu, ba mai mult explici pur rațional ceva care este imaterial. Hm…și atunci ce poți să faci ca să se potrivească lucrurile??
Trebuie să pornești de la ceea ce are evidență: dacă mergi în natură nu vei putea găsi muzica așa cum o ascultăm noi. Apoi: poți găsi sunete sau ceva ce ține de Acustică, dar nu poți găsi melodii închegate de sensibilitatea umană. Natura nu poate compune o melodie cu început și sfârșit. Putem deduce de aici că Muzica nefiind creată de natură, ci de om este artificială?? Dacă ne gândim de exemplu la Concertul întăi pentru pian al lui Chaikovsky: de la primele sunete ale alămurilor iți dai seama că ai de-a face cu metafore acustice, adică dintr-o figură de stil realizată printr-un transfer de sens din zona Acustică în zona reprezentării. Sunetele în toată goliciunea lor formează o succesiune, ceva care curge constant indiferent de tonuri, de agresivitate, de aranjarea după regula compozitorului care pare la început aleatoare. De ce pune totuși compozitorul o ordine numai de el știută a sunetelor?? De ce există cadență, o agresivitate majoră a pianului, ca apoi tot pianul să te gâdile prin blândețea sunetelor?? Apoi un soi de revoltă care parcă mișcă spațiul odată cu reverberația din noi, iar sunetele parcă merg, parcă ascultă cu evlavie de o instanță înalta care le strunește. De ce toate astea?? De ce pianul domină totul și parcă diriguiește toate instrumentele?? Apoi cadența se schimbă: violent apoi blând și ocrotitor. Și pianul ăsta care face ce vrea, este dur, se “umflă în pene”, iar tobele și viorile parcă îi țin cu sârg unisonul. Parcă totul ne transpune și la un moment dat parcă și noi participăm la acest “duel” și la această curgere lină. Parcă deja am intuit ce va veni, ce va răspunde orchestra la provocările pianului. De ce toate se prezintă așa?? Ce rost au aceste lucruri făcute într-un anumit fel?? Dar din altă perspectivă: eu am încercat să explic rațional oarecum, ceva care cel puțin teoretic ține de inefabil. Rezulatul aranjării sunetelor în melodie generează ceva care ține de afect, nu de rațiune. Dar totuși ține și de rațiune pentru că mintea mea caută reprezentări, caută asocieri, caută să intuiască sensuri sau caută ceva ce nici eu nu pot defini. Ceva ce va veni. Clipa următoare, momentul următor. Dar va veni și se va mișca în acest spațiu ultra-definit al Muzicii într-un fel în care numai urechea este în stare să asimileze. Și revin: de ce a ales compozitorul acest mod unic de a aranja sunetele în melodie?? Ce a vrut cu această decizie?? Dar ca să putem raspunde la această întrebare este necesar un ocol care să ne lumineze nelămuririle. Voi continua data viitoare cu a treia parte.
Marcel Mureșan
Citește și
Orizontul Muzicii în Cultură (foileton 1)
