„De ce s-o bătut norii azi-noapte?”
Copilaşul blond, cu ochii albaştri în braţele mâne-sa. Florica, tânără, pogană nevastă, măritată la şaisprezece ani. Merge cu copilul pe Vârf, la mamă-sa. Ea îi de noră pe Rogoază.
„Cum s-o bătut Ionuţ, cum?” „N-ai auzât mneata cum răgeau ca bivolii cei hâzi şi scoteau scântei pă ochi?” „Ţucă-te mama să te ţuce…” Florica se topeşte într-un zâmbet dulce.
Câmpul înviorat după ploaie, obraz de cosaş, seara când se răcoreşte cu apă de la fântână, după o zi de coasă, pe arşiţă.
„De multă vreme ar fi trebuit să plouă, gândeşte Florica, îi august şi abia aseară o plouat în vara asta, slab, numa cât o stropit o ţâră…”
Câmpurile arse ca o piele de vacă uitată în argăseală. De sub boturile vitelor, pe imaşuri iese şperla. Porumbul înalt, arăduit bine în primăvară, cu frunzele răsucite de căldură nu leagă bob. I-ar trebui apă. Vacile-s ieftine. Îi greu târgul de ele. Bani se cer mulţi, da nimeni nu dă. Fân puţin prin toate locurile. La iarnă mulţi le-or tăia. Prin primăvară vor fi în focul vânăt de scumpe.
„Vai, oftează Florica, şi noi nu ştim ce ne-om face, fân a ieşit fără samă de puţin, otavă n-am făcut deloc, da lapte ne trebe la micu ista…”
„Bătaia de la nunta din Curtuiuş n-o fost cum o povestit moş Vasile pă cursă. Cela de să zice că are două inimi, înghesuit rău, s-o băgat într-o casă şi s-o închis pă dinăuntru. Unul din Arşiţa o vinit la uşă şi o strigat că şi pă el îl bat. Săracu cela din casă o crezut şi o deschis. Arşiţanu când o intrat o luat un scaun şi l-o lovit în cap. Curtuişanu o sărit pă fereastră ş-o dat să fugă pângă grajd. Sub streaşina şurii, pă părete era o grapă. Arşiţeanu l-o împiedicat şi altu din spate o aruncat grapa pă el. O urcat apoi tăţi pă grapă ş-o jucat până o murit amărâtu cu două inimi.
Arşiţanu o scăpat dând trii mii – bani serioşi pă vremea ceia – la unu ce era oarece boactăr pă la tribunal şi acela l-o scăpat amucum.”
Doi moşi trec înspre vale, trăgând din pipe. Cârjile, din corn îndoit în gard, ţăcăne pe lutul uscat. Năduşala le picura de sub clopurile de paie. Aviatoru dohăneşte chiştoace de Carpaţi fără filtru. Le culege de pe drum, din faţa boldului. Stă la umbră sub un nuc, pe o brazdă de otavă pălită. Cerul fierbinte, ochi de fecioară. Frunzele nucului se ofilesc. S-a pustii lumea de căldură, dacă nu plouă cât de iute.
„Scoală, mă, strigă careva, îi răci, umbra de nuc îi tare păcătoasă…“ Aviatoru râde. Scuipă un muc. Aprinde altul.
„După primu război, eram prunc mărişor când o apărut tri călăreţi pă Dâmbu Cucului. O stat multă vreme neclintiţi. Stană de piatră. Vântul răsfira cozile cailor. Coamele, în frunte, păreau batiste îndoliate fluturând a jale. Cine putea ştii ce anume voiau? Nimeni nu s-o apropiat de ei să-i întrebe ce şi cum. O jumătate de zi o stat aşa, apoi o luat-o în jos, pă la Prisăci, pă sub Izvoru Bulzului, urma li s-o pierdut în Pietrice. Careva o zis că ar fi intrat în stânci, în galeriile surpate, de unde austriecii, amu-s o sută şi oarice de ani, o scos aur. Alţii susţin că ar hi coborât în jos, tăt pă marginea satelor, către Baie”.
Florica urcă Jgheabu – un dâmb mare – pă cărarea ţăptişă. Gâfâie – pruncuşorul îi tare greu. Căldura, în valuri jucăuşe peste gropile uscate. Un câine pestriţ, alb cu roşu şi puţin negru, sta la umbra stejarului de lângă biserică. Ochii închişi, limba roşie, lungă, sclipind de bale.
„Nu multă vreme după aceia, cu călăreţii, o vinit o foaminte şi-o bolişte de mureau oamenii pă cărări. Tot câte doi, tri puneau într-o groapă. Atâţia morţi o fost în sat. Tata lu diacu bătrânu, Ursuţu lu Mniculae, aşa-l chema – el îngropa oamenii, fără popă, că nu era paroh atunci. Pă Mocira, dacă vreţi a şti, îi trimiteu de oameni. De atunci, de la foaminte. Bucate să aduceau din Moldova, cu sacii pă cai. Câte două, tri săptămâni ţâne câte un drum de aista”.
Aviatoru se uita peste gard la cei doi moşi ce acum tăceau asudaţi. Sare în sus, brusc. Bagă mâna sub cămaşa soioasă, la piept şi striveşte două furnici roşii. Se scarpină în ceafă, scuipă gras la rădăcina nucului şi să culcă înapoi.
„N-aveţi voi habar ce-i greul! Sunteţi tineri şi n-aţi apucat vremuri răle. Numa să vă plângeţi ştiţi. Când eram mică m-o dat ai mei slujnică în Cândreşti, la nişte bocotani. Eram prunci mulţi, cu ce să ne ţână pă tăţi? Oameni răi cândrăştenii pă care i-am slujit. Tătă iarna mă puneau să tai vreji la bivoli cu sirisău pă capra de tăiet lemne. Nici să mă încălzăsc nu-mi dădeau voie în casă. Când mă prinde frigu, mă băgam în grajd şi-mi dezmorţam mâinile sub cozi la marhă. Apoi iar afară şi demnicam paie cu barda de făcem amestecături tăt pântru bivoli.
Ai de zâle am dus lapte pă contău la o jidă din Spria. On leuţ nu mi-o dat de on covriguţ, că vinde jida şî covrijei. O luam diminecioara bună pă jos, după muls şi repede înapoi să mă apuc de lucru. Jida, femeie de treabă, îm mai dăde câte un covrigaş călduţ, mai în tătă dimineaţa. Vai bun era!
Da pă cât o fo de răi pă atâta n-o avut noroc… o fătucă o avut ş-o fo bolunducă… nici nu să cunoaşte unde le-o fo casa… pă vatra lor îi iarbă, câmp ca-n palmă”.
Mamă-sa ofta legându-şi zadia neagră: „da hai, Floricuţa, nu ţi-oi pune şi-on pic de brânză de oi că voi n-aveţi, ţi-i face plăcinte, că ţâie vai bine-ţi plăceau”.
Moşii vin înapoi moleşiţi de căldură. Dau bună ziua într-o doară şi trec mai departe.
„De multă vreme n-o mai fo aşa mare secetă-n Arşiţa. Îi vai de noi şi de noi”.
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Ploile, la vremea lor”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
