Mihai și Zina, o poveste de dragoste pe care nici războiul nu a putut să o stingă
Astăzi, 25 octombrie, de Ziua Armatei Române, când îi cinstim pe eroii neamului, este potrivit să ne amintim și de iubirile pe care războiul le-a pus la grea încercare, precum cea dintre Mihai și Zina Bălaj, a căror corespondență, cercetată și publicată de istoricul Robert C. Tökölyi în Revista Arhivei Maramureșene, dezvăluie o poveste în care dragostea a rămas vie în ciuda depărtării, a nesiguranței și a amenințării permanente a morții. Nu este o poveste născută din imaginația unui romancier, ci una păstrată în scrisori adevărate, trimise între un militar aflat pe front și femeia care îl aștepta acasă, cu aceeași dragoste cu care îl însoțise în primii ani ai căsniciei lor.
Povestea începuse într-o lume care încă mai avea răgaz pentru speranțe. În vara anului 1937, la 15 august, în satul maramureșean Lăschia, Mihai Bălaj și Zina Pașca își uneau destinele, fără să bănuiască încercările care aveau să le tulbure atât de curând fericirea. El, născut la Roșiori, venea dintr-o familie modestă, dar își croise prin învățătură un drum respectat în societate. Ea, originară din Lăschia, era o tânără învățătoare, educată la Cluj, cu o fire mai rezervată, dar cu o putere sufletească pe care anii următori aveau să o scoată la lumină. S-au stabilit la Seini, unde împărțeau aceeași profesie, aceleași preocupări și visul unei vieți liniștite. Închiriaseră o casă, o mobilaseră cu bani împrumutați și începuseră să-și construiască, pas cu pas, universul lor, fără să știe cât de repede avea istoria să le ceară să renunțe la el.
Anul 1940 le-a schimbat viața. În urma Dictatului de la Viena, cei doi au fost nevoiți să părăsească Seiniul și să se refugieze în zona Aradului, unde au încercat să-și continue activitatea de dascăli. Apoi a venit războiul, cu ordinele sale, cu plecările grăbite și cu despărțirile cărora nimeni nu le putea cunoaște sfârșitul. Mihai, încorporat în Batalionul 10 Vânători de Munte, a ajuns pe Frontul de Est, în vreme ce Zina a rămas în refugiu, încercând să păstreze ceva din rosturile vieții lor. Între ei s-au așezat sute și apoi mii de kilometri, dar distanța a început să fie străbătută de scrisori, singura formă în care mai puteau trăi, fie și pentru câteva clipe, bucuria de a fi împreună.
Corespondența lor este tulburătoare tocmai prin simplitatea ei. Nu găsim declarații spectaculoase, ci acele cuvinte pe care numai oamenii care se iubesc cu adevărat știu să le așeze într-o scrisoare. Mihai îi vorbea despre sănătatea lui, despre camarazi, despre dorul de casă și despre speranța întoarcerii, încercând să-i alunge temerile. Zina îi scria despre întâmplările mărunte ale zilelor, despre gospodărie, despre rude și cunoscuți, despre hainele și pachetele pe care voia să i le trimită. În spatele acestor preocupări obișnuite se simte însă neliniștea unei femei care știa că fiecare zi fără vești putea ascunde o nenorocire. Își spuneau cu tandrețe „Cicu” și „Cica”, două nume de alint care, citite astăzi, după atâtea decenii, păstrează ceva din căldura unei intimități pe care războiul nu reușise să o distrugă.
Una dintre cele mai emoționante mărturii datează din 15 august 1941, ziua în care împlineau patru ani de căsnicie. Zina se afla la Rovine, singură, departe de satul natal și de bărbatul iubit. În scrisoarea pe care i-a trimis-o atunci, își amintea de nunta lor și de cei de acasă, pe care parcă îi revedea stând la umbra părului din grădina de la Lăschia. Fusese invitată să petreacă ziua în compania unor cunoscuți, dar refuzase. „Fără tine n-avea nici un rost!”, îi mărturisea ea, într-o propoziție care spune mai mult decât ar putea-o face pagini întregi despre singurătate. A mers la biserică, s-a rugat pentru liniștea sufletului și pentru ocrotirea lui Mihai, apoi și-a așternut dorul pe hârtie, întrebându-l când avea să vină, în sfârșit, vremea revederii.
În aceeași zi, undeva pe malul Bugului, Mihai se gândea și el la aniversarea căsniciei lor. Departe de casă, într-un scurt răgaz al campaniei militare, îi scria Zinei că gândurile îi zburaseră spre ea, spre Lăschia și spre oamenii dragi pe care spera să-i revadă. Este poate cea mai frumoasă imagine a iubirii lor: doi oameni despărțiți de război, trăind aceeași aniversare la mare depărtare unul de celălalt, dar întorcându-se cu gândul spre aceeași zi fericită din august 1937. Nu știau când aveau să fie din nou împreună și nici dacă promisiunile făcute în fața altarului vor avea răgazul unei împliniri îndelungate. Știau doar că trebuie să continue să-și scrie, fiindcă fiecare scrisoare primită era dovada că celălalt trăia și încă îl aștepta.
Anii războiului au continuat să le încerce răbdarea și credința. Zina își îndeplinea îndatoririle profesionale, se implica în activitățile Crucii Roșii și purta grija gospodăriei, a banilor și a lucrurilor de care Mihai avea nevoie. În același timp, trăia cu neliniștea întârzierii scrisorilor și cu dorința aproape dureroasă de a-l ști în siguranță. El, în mijlocul unei lumi în care bubuitul tunurilor devenise parte a existenței, își găsea refugiul sufletesc în veștile sosite de acasă. Corespondența păstrează și zilele lor de descurajare, temerile, oboseala, micile neînțelegeri și apoi reîntoarcerea mereu la dragostea care îi lega. Tocmai această omenească imperfecțiune dă frumusețe poveștii, pentru că iubirea lor nu era una idealizată, ci una adevărată, obligată să reziste în fiecare zi.
Războiul s-a încheiat, iar cei doi au putut să-și continue viața împreună. Mihai avea să rămână o personalitate importantă a vieții culturale din Seini, cunoscut pentru activitatea sa didactică, pentru pasiunea față de muzică și pentru implicarea în viața comunității. Destinul avea însă să le aducă, mult mai târziu, despărțirea definitivă. Mihai a murit în urma unui accident rutier, la 19 martie 1976, iar Zina i-a supraviețuit aproape trei decenii, până în anul 2005. Scrisorile au rămas, păstrate cu grijă, ajungând în cele din urmă în patrimoniul Arhivelor Naționale de la Baia Mare, unde au devenit parte a unui fond documentar care ne permite astăzi să le cunoaștem povestea.
Există ceva profund emoționant în faptul că, după atâția ani, putem citi cuvintele unor oameni care nu și-au închipuit niciodată că dragostea lor va deveni subiect de cercetare istorică. Scriau pentru ei înșiși, nu pentru posteritate, iar în această sinceritate stă adevărata frumusețe a corespondenței. Astăzi, când îi evocăm pe militarii care au traversat războiul și pe cei care nu s-au mai întors, merită să ne amintim și de femeile care au așteptat, de familiile risipite de istorie și de toate acele iubiri care au supraviețuit printr-o scrisoare, o fotografie ori o promisiune. Mihai și Zina ne-au lăsat o asemenea mărturie, iar dincolo de valoarea ei documentară rămâne o poveste despre două suflete care au reușit să păstreze ceva din frumusețea vieții într-un timp în care lumea din jurul lor se prăbușea.
Poate că acesta este și cel mai frumos lucru pe care ni-l spun scrisorile celor doi îndrăgostiți: că războiul poate lua oamenilor liniștea, casa și anii tinereții, dar nu poate hotărî singur cât va trăi iubirea dintre ei. Se spune că dragostea adevărată este eternă, iată, așadar, o poveste care poate să le dea de gândit și celor care au încetat de mult să mai creadă în existența ei.
Surse informare și FOTO: Robert C. Tökölyi, „Mihai și Zina. O poveste de dragoste în vreme de război. Corespondență 1941–1944”, Revista Arhivei Maramureșene, Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, nr. 16/2023, partea I – anul 1941, începând cu pagina 207, și nr. 18/2025, partea a II-a – anul 1942, paginile 125–208. / Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean și Kereskényi Sándor, Oameni din Sătmar, 2013
Vasile Petrovan
Citește și:
Cum a pierdut Sighetul, pentru o jumătate de secol, catedrala pe care o pornise în 1937
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
