Uneori, istoria are nevoie de foarte puțin pentru a deveni legendă. O fotografie, o frază repetată de câteva ori, o nedreptate reală împinsă puțin mai departe și, dintr-odată, avem o poveste care pare mai adevărată decât adevărul însuși. Așa s-a întâmplat și ieri, când, la 82 de ani de la moartea lui Liviu Rebreanu, mai multe publicații au prezentat aceeași versiune despre înmormântarea sa.
Cu foarte mici diferențe de formulare, textele spuneau același lucru: Liviu Rebreanu a fost înmormântat aproape singur, uitat de instituțiile și lumea culturală pe care le slujise. Este o imagine puternică, numai bună să rămână în memorie. Numai că, atunci când coborâm din poveste în documentele epocii, lucrurile nu mai sunt atât de simple.
Merită spus de la început că nu avem aici un caz în care cineva a inventat ieri o informație și ceilalți au copiat-o. Afirmația are în spate o sursă cu o autoritate uriașă în tot ceea ce privește opera lui Rebreanu: Niculae Gheran, omul care și-a dedicat aproximativ patru decenii realizării monumentalei ediții critice a scrierilor romancierului. Tocmai această autoritate explică, probabil, de ce versiunea lui despre înmormântare a fost preluată atât de ușor și, cu timpul, a început să circule aproape ca un fapt definitiv.
Într-un interviu publicat de Jurnalul Național în 2009, Gheran afirma categoric că la prima înmormântare, cea de la Valea Mare, nu ar fi participat niciun reprezentant al Academiei Române, al Societății Scriitorilor Români, al Teatrului Național, al Radiodifuziunii sau al ziarului „Viața”. Potrivit lui, Rebreanu ar fi fost condus pe ultimul drum doar de familie, de scriitorul Ludovic Dauș și de țăranii din comună.
Este o mărturie care nu poate fi ignorată. Gheran nu era un comentator ocazional al lui Rebreanu, ci probabil cel mai minuțios editor al operei sale. Dar tocmai pentru că încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat, nu doar să alegem versiunea care sună mai dramatic, trebuie spus și ceea ce rareori mai apare în articolele care reproduc această poveste: există o sursă din septembrie 1944 care spune exact contrariul.
În ziarul Democratul din 5 septembrie 1944, la numai câteva zile de la moartea scriitorului, apare o scurtă relatare despre funeralii. Nota consemnează că, alături de familie și de un cerc restrâns de prieteni, la ceremonie au participat un reprezentant al Societății Scriitorilor Români și unul al Academiei Române. Mai mult, este oferit și un nume: Petru Comarnescu, cunoscut critic, eseist și publicist, care fusese delegat de Ministerul Culturii Naționale, în calitatea sa de subinspector general al teatrelor. Informația a fost recuperată și inclusă în Cronologia vieții literare românești. Perioada postbelică, 1944–1945, lucrare publicată sub egida Academiei Române și a Institutului „G. Călinescu”.
Așadar, înainte să spunem că știm exact cum a fost, trebuie să recunoaștem un lucru incomod, dar important: avem două mărturii care se contrazic.
Una este relatarea unui ziar apărut imediat după funeralii. Cealaltă este mărturia, formulată mult mai târziu, a celui mai important editor al operei rebreniene. Nu avem dreptul să transformăm automat niciuna dintre ele în adevăr absolut. Presa din 1944 putea greși. Memoria și documentarea de după decenii puteau, la rândul lor, să amestece informații sau să privilegieze anumite mărturii. Dar ceea ce nu mai putem face, după ce știm că există această contradicție, este să afirmăm fără nicio rezervă că „nimeni de la Academie nu a venit”. Mai ales că formularea din Democratul este destul de precisă. Nu vorbește vag despre „oficialități”, ci diferențiază reprezentantul Academiei, reprezentantul Societății Scriitorilor și delegatul Ministerului, pe care îl și nominalizează. Agenția RADOR a reluat ulterior tocmai această mărturie atunci când a prezentat ultimele zile ale scriitorului.
Probabil că aici se află și explicația felului în care s-a format povestea pe care o citim astăzi. Afirmația lui Gheran avea toate ingredientele pentru a deveni memorabilă: unul dintre cei mai mari romancieri români, fost președinte al Societății Scriitorilor, academician, director al Teatrului Național, fost vicepreședinte al Radiodifuziunii și director de ziar moare, iar toate instituțiile îl abandonează. Este aproape o scenă de roman.
Și funcțiile respective sunt reale. Rebreanu a condus Societatea Scriitorilor Români în repetate rânduri, fiind reales de șapte ori între 1925 și 1932. Între 1933 și 1936 a fost vicepreședinte al Consiliului de Administrație al Radioului și s-a implicat inclusiv în dezvoltarea teatrului radiofonic. Iar între 1941 și 1944 se afla din nou la conducerea Teatrului Național București.
Tocmai de aceea povestea abandonului total funcționează atât de bine. Cu cât funcțiile lui au fost mai importante, cu atât presupusa absență a tuturor devine mai revoltătoare. Numai că mai există ceva ce schimbă radical perspectiva: data.
Liviu Rebreanu a murit la Valea Mare, în Argeș, la 1 septembrie 1944. Nu în septembrie 1934, nici în 1954, într-o Românie așezată, în care instituțiile funcționează normal și delegațiile se urcă liniștite în automobile pentru a merge la funeralii. S-a stins la nouă zile după 23 august 1944, când România tocmai întorsese armele împotriva Germaniei. Bucureștiul fusese bombardat pe 24 august. Armatele se deplasau, administrația se reorganiza, comunicațiile și transporturile funcționau într-o țară aflată efectiv în război, iar nimeni nu știa încă foarte limpede cum avea să arate ziua următoare.
Există un detaliu aproape tulburător prin simbolistica lui. La 24 august 1944, cu numai opt zile înainte ca Rebreanu să moară, aviația germană bombardase Bucureștiul, iar vechea clădire a Teatrului Național de pe Calea Victoriei, instituția pe care Rebreanu o condusese, fusese distrusă. Documentele teatrului confirmă că mandatul său se întinde până în 1944 și că edificiul a fost lovit în bombardamentul din 24 august. Este greu să găsești un context mai dramatic. La câteva zile după ce clădirea instituției pe care o conducea era făcută ruină, directorul ei murea bolnav într-un sat din Argeș.
Dacă scoatem acest amănunt din poveste și spunem doar „Teatrul Național n-a venit la Rebreanu”, obținem o concluzie cu totul diferită. Dacă spunem însă că Teatrul Național tocmai fusese bombardat, că Bucureștiul fusese atacat, că România schimbase tabăra în război cu câteva zile înainte și că țara se afla într-o uriașă dezordine militară și administrativă, ceremonia modestă de la Valea Mare începe să capete alt sens.
Nu spun că Rebreanu a avut parte de funeraliile pe care statura lui literară le-ar fi justificat. Din toate relatările reiese că ceremonia a fost restrânsă. În privința aceasta nu există aproape nicio controversă. Dar între „o înmormântare foarte modestă” și „toată cultura română l-a abandonat” există o distanță enormă. Iar această distanță este exact ceea ce se pierde atunci când o poveste este repetată fără sursa ei și fără context.
Există încă un amănunt interesant. În momentul morții lui Rebreanu, însăși Societatea Scriitorilor Români trecea printr-o perioadă extrem de tulbure. Activitatea organizației fusese perturbată, iar după evenimentele din august 1944 avea să fie reorganizată. Sursele istorice arată că noua conducere a Societății a fost aleasă abia la sfârșitul lui septembrie. A cere acelei Românii comportamentul instituțional al unei țări aflate în timp de pace înseamnă să judecăm trecutul cu decorul prezentului.
Și mai este ceva. Nu știm, cel puțin din documentele pe care le-am găsit eu, cine erau cei doi reprezentanți ai Academiei și Societății Scriitorilor menționați de Democratul. Ar fi foarte tentant să completăm golul cu două nume și să închidem disputa. Tocmai asta nu trebuie făcut. Singurul nume identificat limpede în acea relatare este Petru Comarnescu. Restul trebuie lăsat acolo unde îl lasă documentul: „un reprezentant”. Mi se pare mai cinstit așa.
Scopul nu este să demonstrez cu orice preț că Niculae Gheran a greșit. Ar fi absurd să tratez cu ușurință mărturia unui om care a petrecut patruzeci de ani cercetându-l pe Rebreanu. Scopul este să știm că mărturia lui nu este singura existentă și că un document contemporan evenimentului o contrazice. Iar asta schimbă esențial povestea.
Nu pot spune nici că Niculae Gheran a inventat legenda. Poate a preluat-o din mărturii familiale, din documente pe care le cunoscuse sau din amintirile celor apropiați. Ar trebui urmărită sistematic bibliografia mai veche pentru a stabili unde apare prima dată această versiune. Putem spune însă că formularea lui din 2009 a avut o influență evidentă: enumerarea Academiei, Societății Scriitorilor, Teatrului, Radioului și ziarului „Viața” reapare ulterior, aproape în aceeași succesiune, an de an, în numeroase texte despre moartea lui Rebreanu.
Așa se construiesc certitudinile publice. Nu neapărat prin minciună, ci prin repetarea unei singure versiuni până când celelalte dispar din cadru. Iar aici cred că trebuie să fim atenți, mai ales când este vorba despre oamenii care fac parte din memoria culturală a unei țări. Nu trebuie să-i transformăm în sfinți și nici să ascundem părțile incomode ale biografiilor lor. Dar nici nu avem voie să le reconstruim viețile după narațiunea care produce cea mai puternică emoție. Liviu Rebreanu nu are nevoie de legenda unui geniu îngropat de unul singur pentru ca sfârșitul său să fie dramatic. Realitatea este suficientă.
Adevărul poate fi formulat astfel. Unul dintre cei mai mari romancieri ai literaturii române moare la Valea Mare la 1 septembrie 1944, grav bolnav, într-o țară care tocmai întorsese armele și care se afla în plin război. Cu opt zile înainte, Teatrul Național pe care îl conducea fusese distrus de bombe. Funeraliile sale sunt modeste. Niculae Gheran va spune, după decenii, că instituțiile culturale au lipsit complet. Un ziar apărut imediat după eveniment consemnează însă reprezentanți ai Academiei și Societății Scriitorilor și îl numește pe Petru Comarnescu drept delegat al Ministerului Culturii. Acesta este adevărul pe care îl putem spune astăzi fără să forțăm documentele: nu avem o poveste simplă, ci două mărturii contradictorii.
Și poate tocmai aici începe respectul adevărat pentru istorie. Nu atunci când alegem versiunea care ne place, ci atunci când avem curajul să spunem și ceea ce nu se potrivește perfect în poveste. Liviu Rebreanu a avut o înmormântare modestă. Asta pare cert. Că a fost abandonat de absolut toată lumea este însă o afirmație pe care documentele disponibile nu ne mai permit să o repetăm fără un semn de întrebare.
Și, faptul că, pe 25 noiembrie 1944, la doar câteva luni după moarte, Rebreanu a fost reînhumat la cimitirul Bellu pe Aleea Scriitorilor arată că nu fusese nicidecum șters din memoria culturală. Dimpotrivă, intelectualitatea românească l-a recuperat rapid și i-a oferit locul simbolic pe care opera sa îl câștigase de mult.
Vasile Petrovan
Citește și:
Exponatul lunii la Muzeul din Baia Mare: un denar al împăratului Traian, vechi de aproape 1.900 de ani
