Puține zile din istoria României au fost judecate atât de diferit precum 23 august 1944. Pentru unii, a fost momentul în care Regele Mihai a scos țara dintr-un război pierdut și a întors armele împotriva Germaniei naziste. Pentru alții, a fost o capitulare prost pregătită, care a lăsat Armata Română la discreția sovieticilor și a deschis drumul spre comunism. Ambele tabere folosesc fapte reale. Problema apare atunci când aleg doar acele fapte care le confirmă concluzia.
Ca să înțelegem ce s-a întâmplat, trebuie să privim România nu din perspectiva a ceea ce știm astăzi, ci din cea a oamenilor aflați în august 1944 într-o țară prinsă între două puteri totalitare.
În vara acelui an, Germania lui Hitler pierdea războiul. Aliații occidentali debarcaseră deja în Normandia, Armata Roșie împingea Wehrmachtul spre vest, iar la 20 august sovieticii declanșaseră o ofensivă uriașă în Moldova. Frontul germano-român se prăbușea. România nu mai discuta, în realitate, despre posibilitatea de a câștiga războiul alături de Hitler, ci despre felul în care putea ieși dintr-un război pe care Germania nu mai avea cum să-l câștige.
Aici apare întrebarea care continuă să împartă oamenii: trebuia Regele Mihai să acționeze pe 23 august sau ar fi fost mai bine ca România să rămână alături de Hitler?
Privită strict militar, a doua variantă este greu de apărat. A continua războiul alături de Germania ar fi însemnat ca Armata Română să lupte în continuare împotriva unei Armate Roșii care pătrundea deja în țară, în timp ce Germania se retrăgea. Luptele s-ar fi purtat mai mult timp pe teritoriul României, cu distrugeri, morți și orașe transformate în câmpuri de bătălie. Nu există niciun motiv serios să credem că Hitler ar fi putut opri înaintarea sovietică și salva România de ocupație. Cel mult, războiul ar fi putut fi prelungit.
Asta nu înseamnă însă că 23 august a fost o operațiune perfectă.
Aici criticii Regelui Mihai ating unul dintre cele mai dureroase puncte ale întregii povești. România a încetat lupta împotriva Aliaților în seara de 23 august, dar Convenția de armistițiu a fost semnată la Moscova abia la 12 septembrie 1944. În această perioadă neclară, unități sovietice au continuat să dezarmeze și să ia prizonieri militari români. Estimările diferă, dar cifra de aproximativ 130.000 de soldați români capturați este frecvent întâlnită, unele cercetări indicând un interval chiar mai mare. Mulți dintre acești oameni au ajuns în lagărele sovietice. Este o tragedie reală și nu trebuie minimalizată pentru a apăra imaginea Regelui Mihai sau semnificația zilei de 23 august.
Se poate discuta, așadar, dacă întoarcerea armelor putea fi negociată mai bine, dacă ordinul de încetare a focului trebuia dat înainte de existența unui document semnat și dacă conducerea română a evaluat corect comportamentul pe care urma să-l aibă Stalin. Acestea sunt întrebări istorice legitime.
Dar de aici până la afirmația că „Regele Mihai a adus bolșevismul în România” este o distanță mare.
Armata sovietică nu a intrat în România pentru că Regele Mihai i-ar fi invitat pe comuniști să preia țara. Armata sovietică intrase deja în ofensivă, frontul fusese spart, iar raportul militar era zdrobitor în favoarea URSS. Oprirea actului de la 23 august nu ar fi făcut Armata Roșie să se întoarcă spre Moscova. Ar fi făcut doar ca sovieticii să înainteze prin România luptând în continuare cu Armata Română.
Mai mult, ceea ce s-a petrecut după război arată că Regele Mihai nu a fost un susținător al comunismului. În martie 1945, guvernul Petru Groza a fost instalat sub o presiune sovietică enormă. Documentele diplomatice americane descriu intervenția directă a lui Andrei Vîșinski și presiunile exercitate asupra regelui pentru acceptarea guvernului dorit de Moscova. Câteva luni mai târziu, Mihai a cerut demisia lui Groza, iar când acesta a refuzat, regele a încetat să mai semneze actele guvernului. Episodul a rămas cunoscut drept „greva regală”.
Cu alte cuvinte, este dificil să susții în același timp că Regele Mihai a urmărit aducerea comuniștilor la putere și să explici de ce, imediat după aceea, s-a confruntat tocmai cu guvernul sprijinit de sovietici.
Problema României era mult mai mare decât Regele Mihai. Era poziția ei geografică. Armata Roșie se afla aici, iar americanii și britanicii se aflau la mii de kilometri depărtare. Convenția de armistițiu a creat o Comisie Aliată de Control, dar în practică autoritățile militare sovietice au avut puterea executivă dominantă, reprezentanții american și britanic rămânând cu o influență mult mai redusă. Chiar diplomația americană recunoștea în 1945 că sovieticii acționau în România fără a ține seama în mod real de poziția occidentalilor.
Așadar, întrebarea „Cine a adus comunismul?” devine mult mai complicată. Comunismul românesc a avut, evident, actori interni. Dar transformarea României într-un stat comunist n-ar fi putut avea loc în forma în care s-a produs fără ocupația militară și presiunea politică a Uniunii Sovietice.
În același timp, nici imaginea unei zile de 23 august care ar fi rezolvat toate problemele României nu rezistă. Stalin nu a devenit prietenul României pentru că aceasta întorsese armele. Sovieticii au continuat să urmărească propriile interese, au luat prizonieri, au impus condiții grele și și-au folosit prezența militară pentru a controla evoluția politică a țării.
Istoria devine însă și mai interesantă dacă privim ce s-a întâmplat imediat după 23 august. Germania nu s-a comportat ca un aliat abandonat cu care România ar fi putut negocia liniștit. Începând din 24 august, aviația germană a bombardat Bucureștiul, iar trupele germane au încercat să recâștige controlul asupra Capitalei. În numai câteva zile, sute de civili au murit, iar sute de clădiri au fost avariate.
Armata Română a început apoi să lupte împotriva Germaniei și Ungariei, mai întâi pentru îndepărtarea forțelor germane de pe teritoriul țării și apoi în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. România a continuat războiul până în mai 1945, cu pierderi foarte mari. Documentele prezentate ulterior de România la Conferința de Pace arătau că sute de mii de militari români au fost angajați în aceste operațiuni și că pierderile în morți, răniți și dispăruți au fost considerabile.
Tocmai importanța militară a schimbării de tabără a fost recunoscută și de Statele Unite. Regele Mihai a primit Legiunea de Merit în grad de Chief Commander, iar citația semnată de președintele Harry Truman vorbea explicit despre rolul său în evenimentele din 23 august și despre efectul militar al deciziei asupra frontului german. Brevetul datează din 1946.
În traducere românească, textul citației este următorul:
Casa Albă, Washington D.C.
Citație pentru Legiunea de Merit în grad de Chief Commander
„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În iulie și august 1944, Națiunea sa, sub dominația unui regim dictatorial peste care Regele nu avea control, aliindu-se cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reușit să dea țel, direcție și inspirație forțelor interne, necoordonate până atunci, care se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru sigurața lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat ordonând gardelor palatului său să aresteze pe dictator și principalii lui miniștri. Imediat apoi, într-o inspirată proclamație către țară adresată la radio, el a declarat țării decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist și a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor germane, și să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din țară. Puși în fața acestui frontal și puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român și al armatei române a fost imediat și din toată inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, și linia principală a rezistenței germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre Nord-Vest. Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației.”
Semnat, Harry Truman
(al 33-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii)
Desigur, o decorație americană nu închide dezbaterea istorică. Nici Truman, nici Stalin care, paradoxal, l-a decorat și el pe Regele Mihai, nu pot decide în locul istoricilor români cum trebuie judecată fiecare consecință a zilei de 23 august. Dar există o întrebare simplă care merită pusă atunci când spunem că România n-ar fi trebuit să rupă alianța cu Germania: care era alternativa?
Să rămână lângă Hitler până la capăt? Germania avea să capituleze necondiționat în mai 1945. România se afla chiar în calea principală a Armatei Roșii. Nu exista o armată anglo-americană la granița noastră care să ajungă prima la București. Continuarea războiului ar fi putut însemna încă luni de lupte, distrugerea infrastructurii, alte zeci sau sute de mii de victime și, foarte probabil, aceeași ocupație sovietică la sfârșit.
Nu putem demonstra ce s-ar fi întâmplat într-o istorie care nu a existat. Putem însă judeca raportul de forțe existent în august 1944. Iar acesta arată că România nu mai putea alege între Hitler și o independență deplină. Putea alege, în esență, când și în ce condiții putea să iasă dintr-un război pierdut.
Aici se află poate adevărata dramă a zilei de 23 august. România a ieșit de lângă Hitler, dar nu a reușit să scape de Stalin. A făcut o alegere militară care avea logică într-o situație disperată, dar a intrat apoi într-o realitate geopolitică pe care nu mai avea puterea să o controleze.
De aceea, nici imaginea Regelui Mihai drept omul care „a predat România rușilor”, nici imaginea unei operațiuni fără greșeală nu explică suficient ce s-a întâmplat. 23 august 1944 nu a fost alegerea dintre bine și rău. A fost alegerea dintre variante foarte rele, într-un moment în care marile puteri hotărau deja viitorul Europei cu armatele lor.
Iar dacă vrem să judecăm acea zi cu adevărat, întrebarea nu ar trebui să fie „Ce a mers prost după 23 august?”, ci una mult mai incomodă: ce s-ar fi întâmplat cu România dacă, în acea seară, Regele Mihai nu ar fi făcut nimic?
Sursa FOTO: Shtiu.ro
Vasile Petrovan
