„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XXIV-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XXIV

Hotelul din Telciu era o casă lungă, cu cori­dor. De-o parte şi de cealaltă, camere. Cu li­ghean. Cu găleată. Cu dulap din lemn de brad, vopsit verde. Cu pat dublu. Violonistul Francisc Thury de Medio Monte şonticăia desculţ, în fiecare dimineaţă. În mâinile-i subţiri, oase fără muşchi, căra apă de la fântâna din curte. Sufla cu greutate. Privea pe fereastră la coteţele de porci. Începea agitaţia. Nu puteai deschide geamurile, din pri­ci­na mirosului. Te puteai plimba pe singura stradă pavată din Telciu. Puteai căuta un loc ascuns de tufele sălbatice, pe terenul din spatele primăriei. Un deluşor. Biserica. Un nuc. Acolo îi spusese Monicăi Widder cuvinte alese, îi mărturisise amorul de care se simţea pătruns.

„Sunetul de coardă, domnişoară, e unic, n-aş putea să renunţ la el. Atâta îţi cer, şi-n rest, facem cum spui.”

„Cere-mi, domnule Thury”.

„Dar tocmai ţi-am propus şi am aşteptat să aprobi”.

„Dumneata, un virtuoz, ai propus ceva şi eu n-am înţeles”.

„Cred că vrei să mă omori, domnişoară, dar n-ai să poţi. N-am să permit să se întâmple una ca asta. Pentru ultima dată îţi spun: Vrei să rămâi cu mine? Vrei să mergem împreună la Budapesta?”

„Nu, nu, nu!”

„Nu, nu, nu”, zicea tânăra Widder şi izbea cu piciorul în frunzele uscate ale nucului.

Nu te puteai pune cu o studentă a Academiei de Arte Frumoase din München. Puteai să fii marele artist Thury. Degeaba.

Monica Widder îşi fixa ochii, de o voluptate provoca­toa­re, pe izmenele albe ale artistului. Aplecat spre sobă, acesta aprindea focul. Oala cu apă era plină.

„Nu se poate ca o tânără de valoarea mea”, îşi spunea domnişoara Widder, „să rămână lângă un slăbănog ca Thury”. Promisiunile pe care le avea din partea unor pic­tori, artişti, interpreţi şi realizatori de cuplete bulevardiere o făceau să regrete că se afla lângă acest individ care concertase în Medio Monte. Uite-l cum îşi suflecă mâne­cile de la bluză ca să-i vadă mâinile. Ca două scobitori. Cum să strângă braţele acelea trupul tinerei Widder? Cum să facă, trupul acela cu călcătura şchioapă, faţă dorinţelor unei tinere aflate la douăzeci de ani? Te puteai lăsa păcă­lită. O zi. Două. Maximum o săptămână. Şi gata.

Ochii, cu privirea lor câşă, se micşorau cu cruzime. Pielea arămie se umplea de sute de buburuze, buzele, cam groase, se strângeauca după poame pădureţe, dinţii alb-migdalaţi se ascundeau, uitau să mai apară în timpul zâm­betului. Monica Widder îşi pregătea bagajele. Se întorcea în Medio Monte. Lămurită. Păru-i negru, fluturând prin încăpere, avea culoarea penelor de corb.

Monica Widder era de o cruzime fără seamăn, te în­dem­na la crimă, era frumoasă ca un animal sălbatic şi rea ca o hienă. Monica Widder era un diavol. Francisc Thury îşi spunea în fiecare dimineaţă aceste cuvinte. Era hotărât să spele putina. La prima ocazie.

„M-aş fi putut da dumitale, domnule Thury, dacă ai fi fost cel pe care am crezut că-l intuiesc. Sub arcuirea bra­ţelor dumitale, sub pleoapele pe care le-ai ţinut plecate, am crezut că zace ascuns artistul şi contrabandistul. Marele contrabandist, domnule Thury. Omul care înfruntă spaimele şi care are un umăr în care să te reazemi. Precum se vede, dumneata eşti un chinuit al vioarei şi, mai ales, am constatat că nu prea ai braţe. Deci, domnule, n-am de ce să mă reazem, deci, domnule, aici punem punct. Dum­neata pleci într-ale dumitale şi eu mă întorc la Medio Monte”.

Monica Widder spuse aceste vorbe într-o dimineaţă de joi. Trecuse o săptămână de la concertul lui Francisc Thury.

„Slavă Domnului că am scăpat cu bine”, mai spusese domnul violonist, în timp ce-şi termina de făcut bagajele.

De Sfântul Vasile, domnişoara Monica Widder ceda­se rugăminţilor farmacistului şi se scăldase cu smântână de cânepă netrecută prin ciur. Domnul Widder făcuse rost de ea. O adusese din Marea Câmpie. Dorise să-şi cunoas­că ginerele. Ieşise de bună dimineaţă în curte. Ascultase primul lătrat de câine. Dinspre Pianul de Jos. Îşi spuse că în acea zonă nu se putea găsi un bărbat pe măsura Mo­nicăi. Lătratul răguşit şi bolnăvicios îl făcuse să renunţe la încercare. Nu se putea ca o tânără studentă la o Academie de arte dintr-un oraş ca München-ul, să-şi găsească vreun hodorog răguşit şi bătrân, din cartierul Pianul de Jos. Îi interzisese fetei să pună firul de busuioc în gard şi să-l vadă la ziuă, dacă-i promorocos ori ba. De aici ar fi putut afla câteva lucruri despre bogăia celui care va fi alesul. Cum în Pianul de Jos nu trăiau bătrâni, bolnavi şi răguşiţi care să fie înstăriţi, farmacistul Widder blestemase clipa în care vroise să afle. Îşi spuse că nu era nimic adevărat în aceste ghiceli băbeşti. Aruncă fiere de busuioc în foc şi se culcă neliniştit.

Lutz Korodi îşi cumpărase, din magazinul domnului Alfred Fischer, Viena, I Adlergasse numărul 1034, un oro­logiu cu faţa de metal. De la depoul central de orologii. Fusese singurul client al austriacului.

„Vreau unul cu faţa de metal albă sau galbenă, dom­nule Fischer. Am de cronometrat munca, cu preciziune”, spuse Lutz Korodi.

„Ştiu, domnule Korodi. Pentru gravimetru”, răspunse Alfred Fischer. „Se găseşte, cu galben pentru cifre. Îţi ofer acest orologiu fin, pentru timpul cel nou. Îi spune extralat şi e pentru cavaleri”.

„Îl achiziţionez, domnule, de la o firmă serioasă. Pentru el am făcut atâta drum”, spuse Lutz Korodi.

„E închis ermetic, regularizat şi cu maşinărie de presiune. Uitaţi, domnule, ce gravură de aur are”, spuse domnul Alfred Fischer.

„Spune-mi dacă ai cunoştinţă de unde provine aurul din gravură, domnule Fischer, acum să te văd”, spuse Lutz Korodi.

„Evident că am răspuns la această întrebare inteli­gen­tă. Aurul, domnul meu, vine dintr-un oraş drag sufletului vienez. Dumneata n-ai avut de unde să auzi. Se cheamă Medio Monte. E luat de la un negustor de contrabandă care trăieşte acolo. Îl cheamă Rabol”, spuse Alfred Fischer.

„Sunt mulţumit de răspunsurile dumitale, domnule Fischer. Accept cutioara din oţel veritabil, de culoare albastră, cu acoperiş dublu, care ascunde cutia cu placă de aur veritabil de Medio Monte. M-ai convins, domnule”, spuse Lutz Korodi.

„La revedere, domnule Korodi”, spuse Alfred Fischer.

„Şi să nu uiţi”, mai spuse şeful depoului central de orologii.

Lutz Korodi lucră după acele orologiului. Desfăcu sticluţele cu microbi. Tifosul şoricesc fierbea la fundul albăstrui al sticlei. Îl amestecă cu apă sărată. Udă bucăţe­lele de pâine. Le înmuie. Se strecură în curtea lui Janco­vici Pogan şi împrăştie, peste tot, pâiniţele. Pornise maneta bolii celei mari. Şoarecii vor mânca şi nu se vor simţi în apele lor. Alţi şoareci îi vor mânca pe cei cre mâncaseră şi nu se vor simţi bine nici ei. Cei care doar vor linge pâiniţele, vor trăi aceleaşi experienţe. Molima se va generaliza. Ea va porni din curtea din spate a domnului Jancovici Pogan.

Lutz Korodi se aşezase pe pat. Era emoţionat. Găsise arcul potrivit. Pe malul râului. Aproape de Marea Câmpie. Lângă cabina unui camion. Crescuseră ierburile rele, prin găurile tăblăriei. Tufele de zmeură se căţăraseră pe cabi­nă. Între bolovani găsise arcul. Luase şi câteva chei de strâns şuruburi. Gravimetrul era gata. Putea porni în cău­tarea marelui filon.

Uşa de la camera somnului se dădu la o parte făcând loc spatelui lui Jan Jancovici.

„Intru aşa, Lutz, din cauza sforii. Trebuie s-o am, tot timpul, sub privire. Ca să nu rătăcesc”, spuse Jan Jancovici.

„Intră, Jan. Aşază-te!”, spuse Lutz Korodi.

„Am auzit de starea în care te afli. Povesteau ăia de pe strada Malinovski. Am crezut că, într-un înconjor, e bine să trec pe la tine”, spuse Jan Jancovici.

„Văd că lucrezi la sfoara asta”, spuse Lutz Korodi.

„Ca tine la gravimetru”, spuse Jan Jancovici.

„Eu am terminat”, spuse Lutz Korodi.

„Şi eu”, spuse Jan Jancovici. „Ştii că profesorul Horvath avea dreptate. În orice înconjor pleci, dacă circuli corect, ajungi în punctul de plecare. Verific de ani de zile teoria asta, Lutz”, spuse Jan Jancovici.

„Mă gândesc dacă n-ar fi posibil să construiesc o maşină de multiplicat forţele, Jan”, spuse Lutz Korodi.

„Am rămas singur şi proprietar. Domnul Jancovici Pogan a plecat”, spuse Jan Jancovici.

„A gustat din pâiniţe şi s-a stricat la stomac. Cu­nosc”, spuse Lutz Korodi.

„Aşa e. Nu ştia nimeni ce-a căutat în podul morii dom­nului Boeriu. Uite-aşa a făcut. Buuum. De-abia l-a pu­tut identifica doctorul Weber. Într-un târziu, l-a făcut înapoi din zdrenţe şi domnul consilier orăşenesc Matias­kovski a exclamat: E domnul Jancovici Pogan. El era, Lutz”, spuse Jan Jancovici.

„Să multiplici forţele fără a utiliza vreo forţă nouă, ce părere ai, Jan?”, spuse Lutz Korodi.

„Şi mai are, spune dânsul, martor şi pe-o ciocârlie ce venise-n zorii zilei să miroase-o păpădie”, spune Jan Jancovici.

„O maşinărie cu pârghii, roţi, braţe îndoite, şine ce se mişcă, cu o mişcare circulară care să ducă la multiplicarea forţei unui motor. Ai ajunge la un cal jumătate putere, pornind de la un cal. Fără alte forţe în joc, Jan”, spuse Lutz Korodi.

„Pentru viţa de vie, Lutz, gâştele, raţele şi curcile sunt mai bune decât găinile, când e de mâncat viermii. O găină mănâncă patruzeci şi şase de mii opt sute de vier­mu­leţi, împărţit la trei sute. Cât mănâncă trei sute de gă­ini, Lutz?, spuse Jan Jancovici.

„Voi realiza curent electric care va întrece forţa ini­ţială şi va mişca motorul la pornire şi va realiza un plus de forţă care s-ar…”, spuse Lutz Korodi.

„Mi-a spus azi o rândunică ce stătea lâng-o răchită că v-a auzit pe drum, când m-aţi botezat nebun”, spuse Jan Jancovici.

„Aşa aş ajunge la un perpetuum aproape mobil, Jan”, spuse Lutz Korodi. „Aş ridica cinci kilograme, folosind patru şi aşa mai departe”.

„Cred că domnul doctor a avut dreptate, Lutz. Acela era domnul Jancovici Pogan, reconstituit. Când l-am văzut întins pe targa aia albă, l-am privit lateral şi l-am salutat: Bună dimineaţa, domnule Jancovici Pogan. Apoi am plecat fără să-i mai ascult răspunsul”, spuse Jan Jancovici adunându-şi sfoara şi pregătindu-se de plecare.

(Va urma)

Marian ILEA

Sursa foto – Nicolae Uszkai

Citește și

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XXIII-a