În județul Maramureș vor fi deschise 444 de secții de votare - 1 oră în urmă
Elevi pe post de agenți de circulație - 2 ore în urmă
Mănăstirea Rohia angajează bucătar - 2 ore în urmă
Pe cărări pline de istorie prin Țara Codrului - 2 ore în urmă
„Ziua Copilului” va fi sărbătorită cu jocuri, spectacole și multe surprize în Parcul Grădina Morii din Sighetu Marmației - 3 ore în urmă
Concurs de frumusețe în sediile de poliție din Maramureș - 3 ore în urmă
”Mari dramaturgi ai lumii” – expoziție de grafică satirică în Baia Mare - 4 ore în urmă
Ce este violența? (foileton I) - 4 ore în urmă
”Tricolorii” și-au aflat adversarii de la Campionatul European de handbal 2026 - 5 ore în urmă
Noaptea Muzeelor: Programul muzeelor băimărene și activitățile de care vă puteți bucura - 6 ore în urmă
Gavrilă Mihali Ștrifundă la ceas aniversar
În anii tulburi de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când granițele Europei se redesenau cu brutalitate, iar voința popoarelor era adesea ignorată, un om simplu, dar cu un curaj de neclintit, avea să se ridice în apărarea identității și integrității naționale. Numele său: Gavrilă Mihali Ștrifundă, primar al orașului Borșa și fost membru al Partidului Național Liberal – aripa Brătianu.
În ianuarie 1945, o mișcare sprijinită de sovietici, denumită „Congresul Poporului din Maramureș”, încerca alipirea Maramureșului istoric la Ucraina Subcarpatică. Avocatul Ion Odoviciuc, numit prefect de facto la Sighet, a proclamat unilateral „Unirea Maramureșului cu Ucraina Sovietică”, a preluat administrația locală și, în 4 februarie, a dispus înlocuirea limbii române cu ucraineana ca limbă oficială.
Însă maramureșenii nu aveau de gând să accepte această trădare istorică. La 5 martie 1945, sub conducerea primarului Gavrilă Ștrifundă, 2.500 de oameni – majoritatea țărani din Borșa – însoțiți de 1.200 de cai, 500 de perechi de boi, tunuri, mitraliere și armament găsit în Pasul Prislop, au pornit într-un marș către Sighet, hotărâți să apere cu orice preț pământul strămoșesc.
Pe un cal alb, în fruntea coloanei, călărea chiar Ștrifundă – imaginea vie a unui Maramureș care refuză să fie rupt din trupul țării. Delegația a fost oprită la Vadu Izei de Armata Roșie, aflată în poziție de luptă. Tensiunea era maximă, însă dialogul calm și ferm al lui Ștrifundă cu ofițerul sovietic a reușit să prevină vărsarea de sânge. A cerut oficial desființarea Congresului ilegitim și numirea unui prefect român.
Răspunsul sovieticilor a venit curând: Ion Odoviciuc a fost înlăturat din funcție. Un oficial de la București i-a ordonat să predea cheile prefecturii și să părăsească România în 48 de ore. În locul său a fost numit avocatul Iulian Chitta, iar Maramureșul a rămas parte a României.
Ștrifundă a fost însă pedepsit pentru acest curaj. În 1949, a fost arestat și condamnat la un an și jumătate de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”, după ce s-a opus colectivizării. A fost trimis la Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde a muncit până la eliberare, în 1951. A urmat o nouă arestare în 1958, de această dată fiind acuzat de „instigare publică” și condamnat la 8 ani de închisoare. În 1961, s-a stins din viață în temnița de la Botoșani.
În 1969, rămășițele sale au fost aduse acasă și reînhumate în Borșa, unde memoria sa a fost păstrată vie. În parcul central al orașului, borșenii i-au ridicat o statuie, ca semn al recunoștinței pentru patriotismul, demnitatea și tăria de caracter de care a dat dovadă.
Cuvintele lui rămân un simbol al neînfricării și al iubirii față de țară:
„Aceasta-i vatra noastră. Acest pământ pe care călcăm și care ne hrănește pe toți este pământ din oasele și sângele strămoșilor noștri. Dacă veți ridica un zid la Valea Hotarului, credeți că ne veți despărți de ceilalți frați? Nu! Vom străpunge munții și tot vom ajunge la mama noastră – România. Mama este una, și aceasta este România!”
A fost o pagină de istorie în care un primar și o comunitate întreagă au demonstrat că, atunci când dreptatea este de partea lor, nici tunurile nu-i pot înfrânge. Gavrilă Mihali Ștrifundă rămâne un simbol al demnității românești în Maramureșul veșnic viu.
Vasile Petrovan