- Max Alfred BURI (II)
*24.07.1868, Burgdorf/Emmental(cantonul Berna, Elveția) – †21.05.1915, Interlaken/Bernese Oberland (cantonul Berna, Elveția)
pictor elvețian
Ilustrația 1: Max Buri,Politicienii satului, 1904, ulei pe pânză, 171 x 217 cm.,©Kunstmuseum Basel, inv. nr. 36246/ deposit: Schweizerische Eidgenossenschaft, Bundesamt für Kultur • foto: SIK-ISEA, Zürich
PREZENȚELE ȘI ACTIVITATEA LA BAIA MARE
1896, 1897,(1899?)
- Faptul că Hollósy a acordat prezenței grupului internaționalo poziţie de prim-plan și un rol central în împlinirea proiectului său băimărean, este confirmat şi prin atragerea lui Max Buri la activităţile celei de a doua colonii temporare de vară. Prezenţa numelui său în lista anticipativă, publicată pe 14 martie (sub forma incorectă onomastic: „Buri Ferenc” / Buri Francisc !!!) [i], este un indiciu clar că pictorul elveţian rămăsese ataşat pe mai departe idealurilor proiectului hollóşian, că evaluarea concluziilor primei experienţe băimărene va fi consolidat adeziunea sa la programul de studiu şi creaţie în plein air – inclusiv la împlinirea rolului atribuit de Hollósy „artiştilor deplin formaţi” în opera de consolidare a proiectului colonist băimărean.
[i] Cf. ***, „Jönnek a festőművészek” [Vin artiștii pictori], Nagybánya és Vidéke, XXIII, 1897, nr. 11, 14 martie, p. 2.
Ilustrația 2: Baia Mare,Parcul orașului cu perspectivă panoramată spre Dealul Florilorși Dealul Crucii, fotograf necunoscut, carte poștală de epocă, fotolitografie tipografică pe carton, cca 10 x 14 cm. • colecție privată, Baia Mare, prelucrare digitalizată
Alături de ceilalţi „străini, foşti studenţi ai şcolii” consemnaţi în lista completă din 12 mai – Leopold Braun[i], Hans Emmenegger, Franz Multerer[ii], Arthur Verona şi Emil Uhl[iii] – Max Buri a beneficiat iarăşi de unul din biletele gratuite de transport, puse la dispoziţie de Primăria băimăreană şi distribuite de Hollósy în cursul lunii aprilie, la München. Şi în 1897 a călătorit pe itinerariul München – Marchegg – Viena – Budapesta – Satu Mare – Baia Mare. Cum nu ajunsese încă pe 2 mai (presa locală îl include în grupul celor care „vin în zilele şi săptămânile imediat următoare”[iv]), dar – pare-se – nici până pe 12 mai (numele său lipseşte de pe lista studenţilor şcolii sosiţi până la 12 mai[v]), deducem că va fi ajuns pe la sfârşitul lunii mai, ori la începutul lui iunie.
Asemenea participării sale precedente, din 1896, la colonia băimăreană a Școlii Hollósy, și colonizarea în 1897 s-a petrecut în contextul activității desfășurate independent deMax Buri în mediul cosmopolit al Münchenului dominat artistic, la acea vreme, de pluralismul estetic partajat între tradiționaliștiiistoriști ai Șolii müncheneze promovați – sub patronajul casei regale bavareze –prin intermediul corporatist al Münchener Künstlergenosenschaft(prezidențiată de Franz von Lenbach), pe de o parte;inovatoriisimboliști și impresioniști „rebelionari”, asociați, începând din 1892, în celebra MünchenerSezessionconstituită tripolar în jurul liderilor Franz von Stuck, Lovis Corinth și Max Liebermann, pe de altă parte, și, respectiv, naturaliștiimoderat moderniști grupați, de prin 1884, în jurul operei și carismaticei personalități a lui Wilhelm Leibl – artiști cu veleități întrucâtva independente, dar care, refuzând orice polemism public, s-au putut „insinua” expozițional (unii chiar și organizațional !), în cele două structuri asociaționiste majore care au polarizat corporatist imensa „populație profesionistă internaționalizată” a artiștilor plastici „bavarezi” care număra, la finalului veacului al XIX-lea, mai bine de 1700 de creatori rezidenți și/sau asociați (din München, din Germania, și de prin întreaga Europă).
[i] Leopold Braun (1868-?), pictor austriac de vedute academiste, compoziţii şi peisaje moderat impresioniste, colonist la Baia Mare în 1897.
[ii] Franz Multerer (1864-1920), pictor german, coleg şi prieten cu Max Buri la Paris (Academia Julian), München şi Baia Mare în cadrul activităţilor derulate de Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy.
[iii] Emil Uhl (1864-?), pictor ceh, colonist la Baia Mare în 1897.
[iv] ***, „Hollósy Simon mester iskolája” [Școala maestrului Simon Hollósy], în Nagybánya és Vidéke (Baia Mare), XXIII (1897), nr. 18, p. 3.
[v] Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», Fond documentar, documentul nr. III/624, anexa nenumerotată.
Ilustrația 2: München,Palatul vechiului Muzeu Național, 1895, situat pe bulevardul Maximilian, care a servit de locație pentru câteva ediții ale expozițiilor anuale organizate de Münchener Künstergenossenschaft în anii de final a veacului al XIX-lea •fotograf necunoscut, carte poștală de epocă, fotochromolitografie tipografică pe carton, cca 11 x 15 cm. • colecție privată, Baia Mare, prelucrare digitalizată.
Comunitățile artistice müncheneze recrutate de Simon Hollósy și colonizate la Baia Mare, și-au plasat activitățile și creațiile (aflate, în majoritate,la începuturile carierelorlor individuale) pe întreaga plajă organizațională, expozițională și stilistică oferită, în finalul veacului al XIX-lea, de acest context prodigios – dar, altminteri amplu, stufos și complicat.
Ilustrațiile 3-5: Max Buri• stânga: 3. Soldatul francez, 1891, Paris, ulei pe pânză, 72 x 27,2 cm.;, semnat, localizat și datat dreapta jos cu sienă arsă: „M[ax]. Buri Paris[18]89”; colecție privată, Elveția;
- centru: 4. Portretul pictorului Franz Multerer lecturând ziarul, 1891, Paris, ulei pe panel, 24 x 18 cm.; inscripționat, semnat, datat și localizat stânga sus cu sienă arsă: „Mon amie F [ranz]. Multerer 1891[/]M[ax]. Buri Paris[18]91”; colecție privată, Germania;
- dreapta: 5. Bătrânul, 1892, ulei pe pânză, 60,5 x 40 cm.; semnat, localizat și datat dreapta jos cu ocru: „M[ax]. Buri Paris1892”;colecție privată, Elveția.
În ceea ce îl privește pe Max Buri, începuturile carierei sale productive s-au petrecut sub umbrela stilistică a naturalismului european, în spiritul căruia a studiat și creat deopotrivă la Paris (în ambianța Academiei Julian: 1889-1893) și la München, în prima etapă bavareză (cea a studiilor cu Hollósy: 1887-1889), respectiv în cea de a doua (etapă a activității independente: 1893-1898) – așa după cum mărturisesc ilustrațiile 3-5 de mai sus.
Biografii artistului subliniază apăsat constatarea potrivit căreia creația lui Max Buri și-a menținut configurația stilistică în siajul școlii müncheneze până târziu, înspre finalul anilor deceniului 1890 (deci, implicit în anii colonizărilor sale băimărene: 1896, 1897 și – posibil, de asemenea, în1899), învederând în acest sens, desigur, împărtășirea de către artist a amprentelor specifice naturalismului internațional. Observația se dovedește pertinentă în cea mai mare măsură, fapt probat deopotrivă de ilustrațiile 3–5 de mai sus, dar și prin prisma asocierii comparate a două lucrări aparent înrudite, aparținând lui Simon Hollósy și Max Buri (aceasta din urmă recent apărută în piața licitațiilor publice oficiale), și înfățișate în ilustrațiie 6-7.
Ilustrațiile6-7: stânga: 6. Simon Hollósy,Între două focuri, 1891, München: ulei pe panel, 19 x 25 cm., semnat stânga jos în majuscule cu sienă arsă: „HOLLÓSY”; Szépművészeti Muzeum – Magyar Nemzeti Galéria, Budapesta. Ungaria;
dreapta: 7. Max Alfred Buri, Conversația, 1893, München: ulei pe panel, 74 x 54,5 cm.; semnat și datat dreapta jos în majuscule cu roz: „MAX BURI 1893”, colecție privată, Elveția.
Așezate în „oglindă”,cele două lucrări ipostaziază nu doar transferul de know how artistic dinspre mentor către discipol, în marja discursului stilistic naturalist. Ambele consemnează, deopotrivă, apetitul mediului cultural–artistic și al consumatorului cultural central european,de la finalul veacului al XIX-lea, pentru investigarea secvențelor vieții cotidiene petrecute în „straturile populare” ale unor societăți pe atunci încă puternic ruralizate, însă cuprinse deja de frisoanele proceselorde transformări capitaliste. Sunt secvențe de „scene de gen” – de largă popularitate și mult gustate de public – al căror epic narativ se desfășoară în mediile incert „rural–urbane” ale unor spații publice consacrate „divertismentului de socializare” de pe vremea aceea (hanul / taverna), și care antrenează „personaje” emblematicepentru acel spațiul social– „tinerele frumuseți” ale locului însoțite (sau neînsoție) de bunicii / părinții „păzitori” ai reputației; cătana și/ori polițaiul simbriaș la „stăpânire”; flăcăul plugar . Aceste personaje sunt distribuite în narativul unor „scenarii” ce dezvoltă teme/idei dragi sensibilității lirice a epocii (curtarea – la Hollósy; vești de la iubitul plecat în cătănie – la Buri), teme/idei care pentru „simțibilitățile” zilelor noastre ar putea părea „naive”, ori „perimate”, dacă n-am avea la îndemână pandantul literar (firește, noi cei care încă mai avem, astăzi, obiceiul lecturii beletristice) al bijuteriilor de proză scurtă, sau/și romanescă, publicate în jurul anului 1900 de autori precum Gerhart Haputmann, George Eliot,Anton P. Cehov și Ivan Turgheniev, Ioan Slavici, Gabriela Zapolska, Zsigmond Móric și Ferenc Molnár (ca să exemplificări cu doar câteva nume dintr-o strălucitoare galerie scriitoricească europeană).
Numai că în creațiile din anii deceniului 1890, Max Buri nu s-a rezumat doar la atât. Artistul și-a concentrat cercetările plastice și în alte două direcții – peisagistica și, respectiv, investigarea caracterologică a motivului antropomorf (inclusiv portretistica de interpretare psihologică) –, ambele deplin convergente cu liniile de forță ale programului hollóșian desfășurat la Baia Mare, fapt care reprezintă, fără îndoială, una dintre principalele explicații ale asocierii lui Buri la colonizările artistice internaționale de la Baia Mare – așa cum ilustrează mai jos imaginile 8-11.
Ilustrațiile 8-9: stânga: 8. Max Buri,Peisaj de seară [Lacul Brienz], 1894, Brienz: ulei pe pânză, 62 x 90 cm., semnat și datat dreapta jos în majuscule cu albastru ultramarin: „MAX BURI 1984”; colecție privată, Elveția;
dreapta: 9. Max Buri, Peisaj de iarnă,(între 1898-1901): ulei pe pânză, 33 x 41 cm.; semnat dreapta jos în majuscule cu brun verzui: „MAX BURI”, colecție privată, Elveția.
Abordările tehnice și stilistice înfățișate în ilustrațiile 8 și 9 de mai sus atenționează, însă, asupra unei particularități ce trebuie neapărat semnalată. Avem de observat cum, contrar majorității coloniștilor băimăreni din cercul școlii Hollósy, dezoltarea stilistică a picturii lui Max Buri nu s-a înscrispe traiectul matricei estetice impresioniste, ci s-a apropiat – progresiv, dar ferm – de un desciptivism narativ moderat de tip postimpresionist.
Astfel, artistul a evitat iluzionismul hedonistelor tranziențe luministe și cromatice, menite să fixeze pe pânză transcrierea vizuală a ipostazelor naturii în cel mai deplin înțeles al trăirii experienței horațiene carpe diem („Carpe diem, quam minimum credula postero”, în traducere: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”: Horațiu, Ode I, 11, 8), ci și-a orientat preferințele înspre reprezentarea fizionomiilor materialității durabile, rezistene în timp, în spațiu și climat, uneori chiar monumentale, proprii spectacolului unei naturi robuste și nu mai puțin bogate coloristic, în care personajul uman își integrează,consonant, experiențele existențiale cotidiene. Odată în plus, Max Buri a preferat un discurs pictural epic, în defavoarea celui liric, deși pictura luinu s-a înstrăinat de opoezie armonică a corporalității și coloristicii formelor naturii împinsă, treptat, înspre registre moderat decorative.
Ilustrațiile 10-11: stânga: 10. Max Buri,Portetul unei femei tinere,[probabil între 1893-1898, München]: ulei pe panel, 43 x 42 cm., semnat dreapta mijloc în majuscule cu ocru: „MAX BURI”; colecție privată, Elveția;
dreapta: 11. Max Alfred Buri, La muncile câmpului, 1893,[probabil între 1895-1900, Langnau im Emmental ?]: ulei pe pânză, 61,5 x 49 cm.; semnat dreapta jos în majuscule cu negru: „MAX BURI”, colecție privată, Elveția.
Cu siguranță, lui Max Buri nu i-au fost străine experiențele peisagisticii de plein air. Doar că le-a întrebuințat ca exerciții intermediare de conspectare în „priză directă” a naturii, cu ale căror rezultate s-a mutatmai apoi în atelier, acolo unde și-a săvârșit artefactele, prin elaborări conceptuale și proceduri tehnologice specifice mai laborioase, specifice mai degrabăficționării picturale de invenție.
Tocmai cuasemenea experiențe peisagistice de plein air s-a familiarizat Buri în decursul colonizărilor sale băimărene În 1897 activat la Baia Mare câteva săptămâni – poate până spre sfârşitul lui august – şi a realizat mai multe studii de peisaj, peisaj compoziţional şi de portretistică, majoritatea în plein air. Putem presupune, fără riscul de a greși, că acele peisaje plein air-iste vor fi avut înrudiri pregnante cu fizionomia formală și cromatică din La muncile câmpului (vezi ilustrația 11), lucrare realizată cel mai probabil în vremea experiențelor coloniste petrecute la Baia Mare.
Să mai notăm că este perfect posibil ca artistul (iubitor de drumeții montagnarde) să fi luat parte, în vara lui 1897, la unele din documentările de studiu de plein air pe care o parte a coloegilor săi coloniști le-au întreprins în zonele montan–turistice din preajma orașului Baia Sprie (Mogoșa–Lacul Bodi / stațiunea Izoarele), documentări despre care aem consemnări în presa vremii de la Baia Mare și Budapesta.
Deşi nu deţinem mărturii directe, avem toate motivele să presupunem că Hollósy i-a consiliat îndeaproape activitatea de creaţie, chiar dacă sfaturile şi sugestiile acestuia nu vor fi avut, fireşte, forma obişnuită a corecturilor făcute studenţilor. Mai degrabă va fi fost vorba despre comunicări colegiale, parteneriale, între profesionişti preocupaţi de noua problematică a creaţiei evadate în spaţiul liber al naturii.
Din păcate nu avem probe documentare care să ateste participarea lui Max Buri la acea Primă Expoziţie de Artă organizată la Baia Mare, în 11 iulie, de componenţii grupului Şcolii Hollósy, grup din care vedem că Hollósy însuşi considera că Buri făcea parte de drept. Menţiunile atât de zgârcite din presa vremii plasează această importantă chestiune într-un spaţiu al presupunerilor şi speculaţiilor. Chiar aşa fiind, poate că artistul elveţian s-a numărat, totuşi, printre acei „germani” la care se referă, cu destulă ambiguitate, un mic articol publicat într-un săptămânal budapestan: „Expoziţia coloniei de artă de la Baia Mare. Şcoala de artă băimăreană a maestrului Simon Hollósy şi-a ţinut micul ei salon: a organizat o expoziţie în care cele mai izbutite studii ale şcolii, şapte, au fost premiate din acea subvenţie prin care guvernul sprijină eforturile Şcolii Hollósy. Studenţii – dintre care mulţi sunt străini: germani, polonezi, ruşi, [cîte un]spaniol, american (ba chiar şi un turc şi indian) progresează foarte frumos în studiile lor. (…).”[i]
Teoretic vorbind, erau întrunite toate premisele pentru ca întregul cerc münchenez al Şcolii Hollósy, prezent în acel moment la Baia Mare, să satisfacă interesul manifestat de intelighenţia locală faţă de artiştii şi studenţii colonişti, prezentând public rezultatele acumulate după două luni de muncă intensă. Cum ştim că la începutul lunii iulie erau cam 30 de colonişti (un gazetar budapestan afirma în 4 iulie: „În total aproape 30 de membri constituie acum colonia băimăreană de artă care în cursul verii va fi fără îndoială şi mai populată.”[ii]); apoi, deoarece este aproape sigur că cel puţin 7 dintre aceşti „aproape 30” activau complet independent de cercul şcolii şi, prin urmare, este puţin probabil să fi participat la expoziţie (István Réti, János Thorma, Tivadar Zemplényi[iii], István Csók, Károly Ferenczy, Béla I. Grünwald, Fülöp Szenes); cum de asemenea cunoaştem că expoziţia a cuprins aproape 100 de studii şi lucrări, rămâne în discuţie o medie statistică individuală de 4-5 lucrări, distribuite la 20-23 de colonişti potenţiali expozanţi – printre care se va fi numărat – cel mai probabil – şi Max Buri.
Petrecută într-un astfel de context, este de presupus că participarea expoziţională a pictorului elveţian nu s-a înscris în competiţia de premiere, care s-a adresat doar studenţilor la zi (nu şi celor mai vechi), deşi cel puţin statutul unuia dintre cei şapte premianţi ar putea contrazice o asemenea prezumţie, din moment ce vedem că rusul provenit din Polonia orientală Wladimir Schereschewsky[iv] era mai degrabă un artist format şi care, asemenea lui Buri, acumulase deja câteva participări expoziţionale internaţionale de anvergură.
În tot cazul, ideea prezenţei lui Max Buri în expoziţia băimăreană din 1897 este o ipoteză pe deplin plauzibilă. Pe de altă parte, neparticiparea lui la prima expoziţie budapestană a coloniştilor băimăreni (15 decembrie 1897 – 15 ianuarie 1898) unde s-au aflat o parte a expozanţilor de la Baia Mare, pare a o justifica tocmai acea explicaţie din „Raportul Şcolii Hollósy către distinsul Consiliu al oraşului Baia Mare” prin care Hollósy şi Grünwald motivaseră nerealizarea celei de a doua expoziţii băimărene, preconizată pentru luna septembrie: „A doua expoziţie plănuită la Baia Mare în acest an a fost anulată deoarece studenţii şi-au dus cu ei lucrările pentru a le arăta părinţilor şi sprijinitorilor lor, aşa încât aceste lucrări ar putea sosi doar pentru expoziţia de la Budapesta. (…) Baia Mare, la 25 septembrie 1897[ss] Simon Hollósy [ss] Béla Grünwald”[v]În ceea ce îl priveşte pe Max Buri, alte priorităţi müncheneze ivite în lunile sfârşitului de an, după întoarcerea de la Baia Mare, l-au împiedicat să expună la Budapesta alături de acei münchenezi care îşi lăsaseră lucrările la Baia Mare încă din toamnă (Jakob Nussbaum[vi], Viktor Belányi, Lazăr Goldstein[vii], Konrad von Kardorff[viii], Ferdinand Kiszely[ix], Michał du Laurans[x], Max Loose[xi], Emil Pottner[xii], Arthur Ratzka[xiii], Viktor Scharff[xiv], Wladimir Schereschewsky şi Adolf Weil[xv]).
În ciuda ratării acestei oportunităţi, constatăm că experienţele dobândite în cel de al doilea sejur i-au sporit lui Buri beneficiile profesionale şi interesul cultural–social faţă de colonismul băimărean, din moment ce, în primăvara lui 1899, artistul plănuieşte o a treia participare cu grupul münchenez lărgit al Şcolii Hollósy.
[i] ***, ‘A nagybányai művésztelep’, în Új idók (Budapest), III (1897), nr. 32, 106 (originalul textului în limba maghiară).
[ii] ***, ‘A nagybányai művésztelep’, în Magyar Geniusz (Budapest), VI (1897), nr. 27, 431 (originalul textului în limba maghiară).
[iii] Tivadar Zemplényi (1864-1917), pictor maghiar, colonist la Baia Mare în 1897.
[iv] Wladimir Schereschewsky (1863-?), pictor rus, colonist la Baia Mare în 1897.
[v] Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», Fond documentar, documentul nr. III/629.
[vi] Jakob Nussbaum (1873-1945), pictor german, colonist la Baia Mare în 1897 şi 1906.
[vii] Lazăr Goldstein (1876?-?), pictor ucrainean, student al lui Simon Hollósy în cadrul şcolii particulare a acestuia, context în care colonizează la Baia Mare în 1897.
[viii] Konrad von Kardorff, pictor german (1877-1945), student al Academia müncheneză de arte frumoase între 1895-1899 (înscris cu nr. matricol 1377/14.02.1895), activ vreme îndelungată în cercul Şcolii Hollósy şi participant la coloniile băimărene ale artiştilor münchenezi în ediţiile din 1896, 1897, 1900.
[ix] Ferdinand (Nándor) Kiszely, grafician şi pictor slovac, colonist la Baia Mare în 1897.
[x] Michał du Laurans, pictor polonez cu rădăcini etnice franceze (1873-1959), activ în cercul münchenez al Şcolii Hollósy în anii 1895-1897, colonist la Baia Mare în 1897, iar apoi student la Academia müncheneză de arte frumoase între 1897-1899 (înregistrat sub nr. matricol 1744/29.10.1897).
[xi] Max Loose, pictor german (1869-?), activ în cercul münchenez al Şcolii Hollósy între 1896-1898 şi colonist la Baia Mare în 1897.
[xii] Emil Pottner, grafician şi pictor german (1872-1942), student al Şcolii Hollósy între anii 1896-1898 şi colonist la Baia Mare în 1897.
[xiii] Arthur Ludwig Ratzka, grafician şi pictor austriac (1869-1958), student la Academia müncheneză de arte frumoase între 1895-1898 (înscris sub nr. matricol 1467/28.10.1896), implicat în cercul münchenez al Şcolii Hollósy şi participant la colonia de vară de la Baia Mare din 1897, apoi activ la Berlin şi emigrat, în cele din urmă, la New York.
[xiv] Viktor Scharff, pictor austriac (1872-?), colonist la Baia Mare în 1896 şi 1897.
[xv] Adolf Weil, pictor american student la Academia müncheneză de arte frumoase şi al Şcolii Hollósy, colonist la Baia Mare în 1897.
Ilustrația 12: Baia Mare,Centrul Vechi – aripile de nord-est, circa 1900; fotograf necunoscut, gelatină argentică pe hârtie montată pe carton, , cca 11,4 x 14 cm. • colecție privată, Baia Mare, prelucrare digitalizată
- Ipoteze, argumente şi circumspecţii. În numărul din 9 aprilie, săptămânalul Nagybánya és Vidékeîşi informează cititorii despre faptul că: „Şcoala de pictură Hollósy(…) a trimis lista acelor pictoricare vor sosi aici la întâi mai.Aceştia sunt următorii:(…). Studenţii academiei din Paris[referire la Academia Julian]: (…).Artişti [străini] participanţi la expoziţii în străinătate, studenţi mai vechi ai şcolii[Hollósy, la München]: Albert Mayr[i],Max Buri.Artişti indigeni:(…).Vor fi prezenţi aici în continuare: (…) [sublinierile mele –T.A.].”[ii]Restul surselor documentare din 1899 trec sub tăcere deplină numele lui Max Buri, ceea ce ne obligă să discutăm despre a treia sa colonizare băimăreană cu circumspecţie, în regim de ipoteză de lucru. Nuanţăm însă spunând că avem de recurs, în esenţă, la acelaşi inventar de argumente privind participarea mai multor artişti, printre care Albert Mayr, Alfred Grätzer[iii] şi Leonhard Blum[iv] – cu toţii aflaţi în 1899 la vârsta maturităţii.
Ca şi în cazul lui Blum, înclin să cred că participarea lui Buri în 1899 este perfect plauzibilă. Se pot invoca aceleaşi argumente legate de posibilitatea participării sale pe cheltuială proprie şi independent de grupul studenţesc şi artistic sprijinit financiar de guvernul budapestan şi de Primăria oraşului Baia Mare. Tocmai din acest motiv, cronicarul săptămânalului local putea foarte bine să-i omită (sau să le ignore) numele în septembrie, atunci când a întocmit lista finală a coloniştilor din 1899 colaţionând, în mod evident, informaţii orale şi documentare care se referă exclusivla studenţii finanţaţi ai Şcolii Hollósy[v].
Comparând această listă cu cea anticipativă, este lesne de observat că se trece sub tăcere întregul segment colonist al artiştilor deja formaţi profesional: indigenii (deopotrivă locali şi budapestani), participanţi cu un statut independent în raport cu grupul studenţesc hollóşian (în frunte chiar cu Hollósy, căruia i se aliniază István Csók, Károly Ferenczy, Béla I. Grünwald, István Réti, János Thorma), acei câţiva artişti maghiari „maturizaţi” între timp (Oszkár Glatz, Gyula Szeremley[vi], Jenő Kemenffy[vii]), precum şi micul grup – care ne interesează aici în mod special – alcătuit din trei artişti străini maturi, relativ în vârstă şi care în acel moment reprezentau foşti şi actuali studenţi münchenezi ai Şcolii: germanii Leonhard Blum şi Alfred Grätzer, respectiv elveţianul Max Buri.
Repet şi aici[viii] ideea că, după părerea mea, omisiunea nu este nici întâmplătoare, nici manipulatorie. Devenit un cronicar ad hoc, avocatul băimărean Imre Harácsek[ix] s-a arătat interesat exclusiv de activitatea şi de lista cursanţilor–colonişti ai Şcolii Hollósy. Că a fost aşa şi nu altminteri rezultă limpede din titlul şi conţinutul articolului – Festőművészeink kiállítása/Expoziţia pictorilor noştri, consacrat celei de a doua expoziţii profesioniste de artă organizată la Baia Mare exclusiv de studenţii Şcolii Hollósy – şi îndeosebi din acel pasaj plasat în finalul cronicii, care introduce prezentarea listei: „În fine, consider că este interesant să notez aici lista studenţilor–artişti [subl.m.–T.A.]care au frecventat şcoala în acest an.(…).”[x] Pe temeiul acestui raţionament este logic să presupunem că, întocmai cum i-a ignorat pe coloniştii maghiari ce atinseseră deja statutul consacrării, ori de independenţă profesională, gazetarul va fi putut omite din lista sa şi alţi artişti – dintre cei anunţaţi anticipativ în aprilie –, iar printre aceştia măcar pe cei trei străini aflaţi în situaţii similare: Blum, Mayr şi, desigur, Buri.
[i] Albert Mayr, pictor german (1866-?), student al Academiei müncheneze de arte frumoase şi colonist la Baia Mare în 1897.
[ii]***, ‘A Hollósy festőiskolája’, în Nagybánya és Vidéke, XXV (1899), nr.15, 3.
[iii] Alfred Grätzer (1875-1911), grafician şi pictor german activ în Silezia poloneză, student la Academia müncheneză de arte frumoase, colonist la Baia Mare în 1898.
[iv] Leonhard Blum, pictor şi arhitect german (1857-1933), colonist la Baia Mare în 1900 şi 1901.
[v] Imre Harácsek, ‘Festőművészeink kiállitása’, în Nagybánya és Vidéke, XXV (1899), nr. 37, 1.
[vi] Gyula Szeremley, pictor maghiar colonist la Baia Mare în 1898.
[vii] Jenő Kemenffy, pictor maghiar (1875-1920), colonist la Baia Mare în 1898.
[viii] Vezi detalii în Tiberiu Alexa, Centrul Artistic Baia Mare – Artiştii Şolii Hollósy la Baia Mare: De la Henriette Abramovits la Max Buri (Baia Mare, Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» – Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Baia Mare, 2004), pp. 161-176.
[ix] Imre Harácsek, avocat băimărean, membru al intelighenţiei locale băimărene care a sprijinit cauza colonismului artistic băimărean, inclusiv printr-o semnificativă activitate de colecţionar.
[x]dr. Harácsek Imre, ‘A festőművészeink kiállitása’, în Nagybánya és Vidéke (Baia Mare),.XXV (1899), nr. 37, p. 1.
Ilustrația 13: Langnau im Emmental,Centrul localității, circa 18980; fotograf necunoscut, fotochromo litografie tipografică pe carton, cca. 10,9 x 15 cm • colecție privată, Baia Mare, prelucrare digitalizată.
În vara anului 1899 Max Buri locuia deja în Elveția (se mutase din 1898, după căsătoria cu Frida Schenk), mai întâi la Langnau im Emmental (cantonul Berna), din 1899 la Lucerna, iar din 1903, permanent la Brienz / Interlaken (cantonul Berna).
Ilustrația 14: Brienz(Elveția),Lacul, gara, debarcaderul bărcilor și Hotel Kreuz• fotograf necunoscut, carte poștală de epocă, cca. 1894 • fotochromolitografie tipografică pe carton, cca 11 x 15 cm. • colecție privată, Baia Mare, prelucrare digitalizată
Rămâne, deci, ca eventuale mărturii documentare viitoare să confirme (ori să o infirme) ipotezacolonizării în 1899. Până atunci, în contul meritelor câştigate de Max Buri în întemeierea colonismului artistic la Baia Mare şi al edificiului cultural al Centrului Artistic Baia Mare, se mai cuvine să îl adăugăm şi pe acela de a fi încurajat alţi câţiva artişti elveţieni să frecventeze Şcoala Hollósy – la sediul acesteia din München, precum şi în coloniile de la Baia Mare: Hans Emmenegger, Max E. Brack[i] şi Carl Felber[ii].
(va urma)
[i] Tiberiu Alexa, op. cit., pp. 126-131.
[ii] Carl Felber, pictor şi grafician elveţian (1880-1932), colonist la Baia Mare în 1899, 1900 şi 1901.
