„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea a XIII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Cronicile de la Herina”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XIII

„E ora trei din dimineaţă, pe unde aţi umblat, ce‑aţi păţit?!”, mă întreba speriată Maryelen. „V‑am aşteptat cu pilimeni calzi şi borş roz. Tare uşor e de făcut borşul. Nu‑i bine de umblat noaptea singur prin Herina. Da’ aţi venit cu GPS‑ul, l‑aţi pus la maşină şi v‑a dus. Mai sunt douăzeci de kilometri până la Iaremcea. La mine e pensiune, acolo‑s hoteluri. Pun şi morcovi şi cartofi şi buracul. Ăla e obligatoriu pentru culoare. Alţii cred că e cu varză roşie. Nepricepuţi. Pilimenii se fac din aluat umplut cu carne şi smântână deasupra. Am învăţat la Murmansk reţeta asta. Gustaţi, domnule, e obligatoriu. Nu arătaţi bine deloc. Staţi în pat ca să vă servesc eu, de mult îmi doresc să dau de mâncare unui musafir care se odihneşte în pat. E cea mai bună cameră, a dumneavoastră. Toată Herina mă cunoaşte. Ce nu‑nţelegem, mai întrebăm, de două‑trei ori, până învăţăm priceperea. Aşa umblăm noi prin lume. Am plecat la cincisprezece ani de‑acasă. Prin bazaruri. Afaceri. Bani. Şi‑atunci, şi‑acuma. Îmi spune Maryelen de la Maria şi Elena. Numele meu şi al surorii care a murit când împlinise un an. Din pojar i s‑a tras. Cei mai frumoşi ani din viaţă au fost cei douăzeci şi cinci petrecuţi prin lume. Da’ mai luaţi din pilimeni. Se răcesc şi nu mai au gustul care trebuie.

Duceam «răsărită» la Krasnodarsk, o câştigam la colhozuri, o prăjeam şi‑o vindeam din saci cu păhă‑ ruţul. Am stat un an lângă «Zăvodul Atom», ăla de submarine, dimineaţa o oră întreagă la toţi luptătorii aceia le dădeam cu păhăruţul, apoi plecam la bazar. Până‑n una mie nouă sute nouăzeci şi unu, când a început perestroika aia. Până atunci vindeam douăzeci şi cinci de saci plini în fiecare lună. Ruşii ăia de omenie ne căinau că stăm şi ne chinuim lângă saci. Douăzeci şi cinci de copeici păhăruţul. Mai luaţi şi‑o lingură de borş, domnule. De la perestroika au început să apară negustori cu «răsărită» gata împachetată. Merge mai slab. Marea albă, Irkutsk, Moscova, Urali şi înapoi în Herina. Luam trenul din Munkacevo, după trei zile de mers ajungeam. În Rostov am închiriat apartament. În Sverdlovsk, la fel. Am plătit de fiecare dată chiria la timp. Am fost odată la o apă mare, către Arkhangelsk, cu douăzeci şi patru de saci, fiecare de şaptezeci de kilograme. Aveam douăzeci şi doi de ani şi ochii plini de lacrimi. «Ție îţi trebuie ajutor», mi‑a zis un rus. Au venit trei soldaţi, mi‑au pus sacii pe punte. Când mi i‑au coborât, oraşul era departe. «Ție îţi trebuie maşină», mi‑a zis alt rus. A adus un camion şi am ajuns la adresă. Ni se spunea «cei harnici din Herina». Prima maşină luată a fost o Şestorkă. Am văzut că dumneata ai o Skoda Octavia. Bune maşini se mai fac în Cehia, domnule. Încă o îmbucătură de pilimeni şi gata.

În Arkhangelsk trotuarele erau din podele de lemn, un oraş mai bătrân, dar liniştit. Marea era departe, nu m‑am apropiat niciodată de ea. Acolo nu era noapte cu lunile, şi‑n Murmansk la fel. Când merge unul din Herina într‑un loc îi aduce pe toţi după el. Aşa se face comerţul ăsta cu «răsărită», domnule. Noi am fost primii care am construit pensiune, am văzut imediat greşelile, şi am făcut alta fără de greşeală. Acum avem două.

Odihniţi‑vă, domnule. E încă timp de odihnă până se crapă de ziuă.”

***

E dimineaţă. Soarele mă arde prin parbriz. Deschid ochii. Plecasem iar spre Herina cu GPS‑ul. Am dormit în maşină, oboseala, bâiguielile nopţii. Mă aflu în dreptul cimitirului. Pe‑aici am fost cu parohul Chirilov Andreiuca. Apa a mai ros din mal. Poate a spălat şi unele gropi din cimitir. Sunt trei terase scăldate în lumină, cruci, şiruri de morminte. Văd podul către malul celălalt. E străjuit de o Madonă cu pruncul în braţe, sculptată dintr‑un brad uriaş. Peste tot se văd postamente cu îngeraşi.

Am în bord „Cronicile de la Herina”. Le ştiu deja pe de rost. Mă apuc de umblat prin oraş.

Evgheni Mîşcov l‑a anunţat pe primar că sosesc. Mă aşteaptă. Vorbeşte româneşte curat. „Parcă trebuia să ajungeţi ieri, domnule. E bine şi azi. Mergem până la Iaremcea în dimineaţa asta. Am şi eu ceva treabă şi dumneavoastră puteţi vedea oraşul.”

„Mă tem că Iaremcea rămâne pentru altă zi. Am întâlnire cu parohul Chirilov Andreiuca, domnule primar.”

„Cine e Chirilov Andreiuca, domnule?”

„Parohul din Herina, nu?”

„Îmi pare rău, nu cunosc! Nu‑mi amintesc nici ca în vechime să fi avut Herina un paroh cu astfel de nume. Vă înşelaţi, domnule.”

***

În decembrie două mii unsprezece, în biroul meu de la redacţia televiziunii a intrat, de dimineaţă, redactorul‑şef: „Aveţi un mesaj pe Facebook”. Îmi scria un tânăr din Coştiui: „Domnule Grigore, ieri am văzut la televizor frumosul reportaj în care eraţi într‑o frizerie din Solotvino. L‑am recunoscut imediat pe bătrânul care vă tundea. Sunt chiar nepotul lui. A fugit de‑acasă în primăvară. L‑am crezut dispărut definitiv. Domnule Grigore, vă rog, în numele familiei mele, să ne daţi un DVD cu materialul filmat. Avem nevoie de el pentru a obţine ordin judecătoresc de la Sighet prin care să ne recuperăm bunicul. Cu adâncă veneraţiune vă sunt…”.

L‑am întrebat pe cameraman dacă a filmat în timp ce mă tundeam la frizeria din Solotvino. Nu se filmase nimic la frizeria din Solotvino…