Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Când povestea unui copil atinge durerea propriei copilării

Citești un articol despre un copil și simți un nod în gât. Apare tristețea, apoi furia. Îți vine să îl aperi, să explici ce trăiește, să ceri adulților mai multă răbdare. Povestea rămâne cu tine și după ce ai închis pagina. Uneori, intensitatea reacției vine și din întâlnirea cu propria istorie. În experiența copilului recunoști singurătatea, așteptarea sau dorul de sprijin trăite cândva. În asemenea momente se întâlnesc DOUĂ POVEȘTI: a copilului despre care citești și a copilului care ai fost. Împrejurările pot fi diferite, iar emoția poate fi familiară.

O replică, un gest sau tonul unui adult poate deveni un declanșator emoțional. Ceva din prezent trezește o trăire legată de trecut, iar reacția apare repede: tensiune în corp, lacrimi, apăsare în piept sau impulsul de a interveni. Experiențele de abuz, respingere sau neglijare emoțională pot contribui la această sensibilitate. Un copil poate crește alături de părinții săi, cu mese pregătite, haine curate și toate cele necesare pentru școală, iar în momentele de vulnerabilitate să se simtă profund singur. Când plânge, aude „Ești mare, descurcă-te”. Când povestește o întâmplare dureroasă, primește o critică. Când caută apropiere, adultul este absorbit de propriile probleme. PREZENȚA FIZICĂ ȘI SPRIJINUL EMOȚIONAL SUNT LUCRURI DISTINCTE.

Copilul are nevoie de îngrijire și de cineva care să îi observe emoțiile, să îl liniștească și să îl ajute să înțeleagă ce i se întâmplă. Din răspunsurile primite învață cât de sigur este să ceară ajutor și cât loc au nevoile sale în relație. Când apropierea este imprevizibilă, poate începe să urmărească atent vocea, expresia și dispoziția adultului. Încearcă să afle când se poate apropia și ce trebuie să facă pentru a primi atenție. Peste ani, un articol despre un copil care plânge la poarta grădiniței poate atinge această experiență.

Părintele se grăbește, îl desprinde de mână și pleacă. Cititorul simte imediat furie: „Mai stai puțin cu el. Ajută-l să se liniștească”. Poate că scena îi amintește de propriile dimineți, de ochii ținuți spre ușă și de teama că persoana așteptată va întârzia din nou. Articolul descrie o despărțire de câteva ore. În amintirea lui se trezește întrebarea: „Oare se întoarce după mine?”. Distanța temporară poate atinge astfel frica de abandon. Pentru a înțelege experiența copilului din articol contează și ce urmează: cine îl consolează, cum se adaptează și câtă încredere are în revenirea părintelui. Emoția cititorului și trăirea copilului au fiecare propriul context.

Alteori, subiectul este școala. Un elev vine acasă cu o notă mică, iar părintele îl compară cu un coleg. Cineva apreciat în copilărie mai ales pentru rezultate poate simți din nou neliniștea drumului spre casă, cu carnetul în ghiozdan și explicațiile pregătite în minte. Își amintește cât de atent urmărea chipul părintelui, căutând un semn de căldură. Când rezultatele bune aduceau apropiere, iar greșelile erau urmate de răceală, nota putea căpăta o semnificație personală. Dincolo de evaluarea unei lucrări, copilul încerca să afle cât de mult mai conta pentru adult. Mai târziu, povestea altui elev poate trezi aceeași întrebare: „După o greșeală, mai sunt la fel de important pentru tine?”.

Expresiile „rana de abandon” și „rana de respingere” sunt folosite ca metafore pentru asemenea dureri și sensibilități. Ele pot descrie teama de a pierde apropierea sau sentimentul că afecțiunea trebuie câștigată prin cumințenie, performanță ori adaptare la dorințele celorlalți. Fiecare persoană are propria istorie, iar aceste exemple ilustrează legături posibile. Pentru altcineva, momentul sensibil apare într-o scenă de umilire. Un copil plânge după ce pierde un concurs, un adult îl imită, iar cei din jur râd.

Cititorul simte nevoia urgentă de a opri scena. Poate că își amintește efortul de a-și controla vocea și de a-și șterge repede obrajii. Avea nevoie de alinare, iar expunerea în fața celorlalți îi adâncea durerea. Povestea atinge tristețea de atunci și rușinea apărută după ce a arătat-o. Uneori, emoția se trezește chiar într-un articol admirativ. O fetiță este lăudată pentru că este „matură pentru vârsta ei”. Își pregătește singură lucrurile, își păstrează supărările pentru sine și îi spune mamei că totul este bine, fiindcă o vede obosită. Un cititor observă autonomia. Altul recunoaște efortul de a proteja adultul. Poate că și el urmărea dispoziția părinților înainte să ceară ceva. Amâna o întrebare și încerca să fie copilul care ușurează viața tuturor. Povestea fetiței poate atinge o dorință veche: „Aș vrea să se ocupe cineva și de mine”. Pentru a înțelege situația ei contează câtă libertate are să își exprime nevoile și cât sprijin primește, dincolo de laudele pentru maturitate. Aceeași sensibilitate poate apărea când un adolescent povestește că a fost exclus din grupul de prieteni. Părintele începe imediat să îi explice unde a greșit și ce ar trebui să facă.

Citind, simți iritare: „Ascultă-l întâi”. Poate că și tu veneai acasă cu o durere și plecai din discuție cu o listă de greșeli. Sfaturile puteau avea intenții bune, iar tu aveai nevoie, înainte de toate, ca cineva să înțeleagă cât de mult te afectase întâmplarea. ASEMĂNAREA POATE STA ÎN EMOȚIE. Așteptarea, rușinea, teama de a pierde apropierea sau efortul de a merita afecțiunea pot face legătura dintre o scenă citită și propria experiență. Uneori, completăm aproape automat povestea celuilalt cu ceea ce cunoaștem din viața noastră. Îi atribuim copilului singurătatea trăită de noi, recunoaștem într-o replică răceala unui îngrijitor și anticipăm urmările pornind de la trecutul personal. Cuvântul „proiecție” apare frecvent în asemenea discuții. În funcție de situație, experiența poate fi descrisă mai precis prin identificarea cu acel copil, activarea amintirilor emoționale sau interpretarea prezentului prin așteptări formate în trecut. Distincția contează, pentru că emoția ne oferă informații despre ceea ce ne atinge, iar înțelegerea copilului cere atenție la realitatea lui. O reacție puternică poate aduna empatie, valori personale, preocuparea pentru protecția copiilor și durere veche. Putem începe prin a observa momentul exact în care lectura ne-a tulburat.

Poate a fost tonul adultului, cererea de ajutor sau imaginea copilului rămas singur. Apoi putem distinge informațiile din articol de sensurile adăugate prin propria experiență. „Scena aceasta îmi amintește cât de singur mă simțeam când ceream ajutor” este o recunoaștere care poate aduce claritate. Păstrează loc pentru grija față de copilul despre care citim și pentru înțelegerea propriei dureri. Când asemenea reacții se repetă, devin copleșitoare sau afectează relațiile, explorarea lor în psihoterapie poate sprijini înțelegerea trecutului și a legăturilor sale cu prezentul. De aici poate începe și lucrul cu propria experiență.

Observăm ce ne răscolește, legăm reacția de ceea ce am trăit și învățăm să exprimăm mai clar ce avem nevoie astăzi. Procesul cere timp și atenție la resursele fiecărei persoane. Cineva care a învățat să își ascundă supărarea poate începe să îi spună unei persoane apropiate: „Astăzi mi-a fost greu și aș vrea să mă asculți puțin”. Cineva care asociază greșeala cu pierderea afecțiunii poate observa, în relațiile prezente, experiențe în care este tratat cu respect și după un eșec. Iar persoana pentru care distanța trezește teama de abandon poate exersa cereri concrete: „Mă ajută să știu când ne revedem”. Schimbarea capătă astfel o formă apropiată de viața de zi cu zi. Îți recunoști emoția, îți exprimi nevoia și alegi cui îi ceri sprijin. Înveți să observi consecvența, respectul și disponibilitatea din relațiile actuale. În același timp, poți evalua mai clar situațiile în care ai nevoie de limite sau de protecție.

TRECUTUL RĂMÂNE PARTE DIN POVESTEA NOASTRĂ, IAR PREZENTUL POATE ADUCE RĂSPUNSURI DIFERITE. Putem descoperi că apropierea lasă loc vulnerabilității, că o greșeală poate fi urmată de înțelegere și că ajutorul poate fi cerut înainte de a ajunge la capătul puterilor. Poate tocmai de aceea unele povești ne rămân atât de aproape. Ne amintesc de copilul care aștepta să fie văzut și ne aduc în fața adultului care suntem astăzi. Un adult care poate înțelege mai mult, poate alege relații mai sigure și poate cere sprijin pentru ceea ce încă doare. Iar când revenim la povestea copilului despre care citeam, o putem privi cu mai multă claritate: cu grijă pentru experiența lui și cu blândețe pentru ceea ce s-a trezit în noi. Copilul din articol are nevoie să fie înțeles în realitatea sa. Copilul care am fost poate primi, prin cuvintele și alegerile adultului de astăzi, atenția pe care a așteptat-o cândva.

CECILIA ARDUSĂTAN – Psiholog clinician și psihoterapeut specialist

Colaboratoarea noastră activează în cabinetul propriu, unde oferă servicii de psihoterapie pentru adulți, parenting, copii și adolescenți, precum și servicii de psihologia sportului, și în cadrul Ardoria Impact, companie de consultanță organizațională pe care a cofondat-o alături de Dr. Adrian Ardusătan, contribuind cu programe de coeziune de echipă și gestionare a stresului în mediul corporate.

O găsiți activă permanent pe site-urile personale www.ardusatancecilia.ro și www.ardoriaimpact.ro, precum și pe rețelele de socializare: Facebook (https://www.facebook.com/psihoterapeut.Ardusatan/), Instagram (https://www.instagram.com/ardus.cecilia/), TikTok (https://www.tiktok.com/@arduscecilia), Youtube (https://www.youtube.com/@ArdusCecilia). Dați like, share, subscribe!

*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!

Citește și