31 octombrie, Ziua Arhivelor Naționale

La 31 octombrie 1862, Alexandru Ioan Cuza semna decretul prin care arhivele Moldovei și Țării Românești erau reunite într-o singură instituție, punând bazele organizării moderne a Arhivelor Statului. La 164 de ani de la acel moment, documentele păstrate la Baia Mare și Sighetu Marmației dezvăluie o istorie mult mai veche, de la diplome regale medievale și registre ale orașelor miniere până la mărturii despre viața comunităților, transformările sociale și evenimentele care au schimbat destinul regiunii.

La 31 octombrie 1862, într-o Românie aflată încă la începuturile construcției sale instituționale moderne, domnitor ul Alexandru Ioan Cuza semna Decretul nr. 949, prin care Arhivele Statului din Moldova și Țara Românească erau reunite sub conducerea unei Direcții Generale, cu sediul la București. Era una dintre reformele necesare unui stat care încerca să-și unifice nu numai administrația, legislația și instituțiile, ci și documentele prin care își putea cunoaște trecutul și demonstra continuitatea propriilor drepturi. Publicat în Monitorul Oficial din 5 noiembrie, decretul stabilea o organizare care făcea distincția între documentele cu valoare istorică și cele folosite în activitatea curentă a administrației.

Arhivele Statului existau deja la București, din 1831, și la Iași, din 1832, însă unificarea lor reprezenta o etapă importantă în consolidarea statului modern. Sub conducerea lui Grigore Bengescu, primul director general al instituției unificate, începea o nouă etapă în organizarea patrimoniului documentar românesc.

Maramureșul nu făcea atunci parte din statul condus de Cuza. Teritoriile care alcătuiesc județul de astăzi se aflau în cadrul monarhiei habsburgice, cu o organizare administrativă și cu tradiții arhivistice diferite de cele ale Principatelor Române. Orașele miniere Baia Mare și Baia Sprie, comunitățile din Țara Chioarului și Țara Lăpușului, precum și localitățile Maramureșului istoric aveau deja o lungă istorie consemnată în documente regale, registre administrative, acte de proprietate și evidențe bisericești. Tocmai această diferență face ca istoria arhivelor maramureșene să fie deosebit de interesantă, deoarece ea reflectă evoluția unei regiuni care a trecut prin mai multe sisteme politice și administrative, păstrând documente redactate în latină, maghiară, germană și română.

Unele dintre aceste mărturii sunt mai vechi cu aproape șase secole decât decretul lui Cuza. În fondurile arhivistice de la Baia Mare se găsește un document datat 1264, aparținând fondului familiei Irinyi din Irina, identificat de specialiști drept cel mai vechi document al colecțiilor locale. Actul privește însă teritorii ale fostului comitat Sătmar, nu Maramureșul istoric, o precizare importantă pentru înțelegerea provenienței sale. El demonstrează, în schimb, că depozitele arhivistice de la Baia Mare nu păstrează exclusiv istoria județului în limitele sale actuale, ci mărturii ale unei regiuni mult mai întinse, ale cărei legături politice, economice și familiale au depășit permanent granițele administrative.

Privilegiu care amintește nominal preoţii „Ioan de Sighet, Laurenţiu de Câmpulung, Benedict de Teceu, George de Visk şi George de Hust, cea mai veche atestare a Sighetului – Mai 1326

O altă mărturie medievală are o legătură surprinzătoare chiar cu data de 31 octombrie. În această zi, în anul 1324, Capitlul din Oradea emitea un document privind hotărnicirea unei proprietăți din vecinătatea Maramureșului, în care era menționat și teritoriul Hustului. Istoricul Teofil Ivanciuc a arătat, într-un studiu publicat în 2016, că aceasta este cea mai veche mențiune cunoscută a Hustului, unul dintre cele cinci târguri regale din Maramureșul medieval. Orașul se află astăzi pe teritoriul Ucrainei, însă aparține istoriei vechiului comitat al Maramureșului. Documentul din 1324 este cunoscut prin copii ulterioare, una dintre acestea fiind păstrată în circuitul arhivistic din Slovacia.

Diploma lui Ludovic I din 20 septembrie 1347 – documentul prin care au fost confirmate privilegiile orașului Baia Mare

Coincidența calendaristică este remarcabilă. Cu 538 de ani înaintea reformei lui Cuza, un document medieval emis tot la 31 octombrie consemna existența unei așezări importante din Maramureșul istoric. Faptul că mărturia a supraviețuit prin copii păstrate în alte țări arată cât de complicată poate deveni cercetarea trecutului unei regiuni ale cărei documente au circulat, de-a lungul secolelor, între cancelarii, familii nobiliare, instituții religioase și arhive aflate astăzi în state diferite.

În Maramureșul istoric, preocuparea pentru păstrarea documentelor este atestată cu mult înaintea apariției instituțiilor moderne. Ghidul fondurilor arhivistice publicat în 2015 de Arhivele Naționale ale României și Arhivele Naționale ale Ungariei consemnează că arhiva comitatului dispunea de un sediu propriu încă din secolul al XVI-lea. În anul 1692, odată cu construirea Casei Comitatului, au fost amenajate două încăperi speciale pentru păstrarea documentelor. Existența acestora arată importanța pe care administrația vremii o acorda actelor necesare funcționării sale, de la hotărâri judecătorești și evidențe fiscale până la documente privind proprietățile, privilegiile și obligațiile locuitorilor.

La Baia Mare, arhiva vechii primării reprezintă unul dintre cele mai importante izvoare pentru reconstituirea istoriei orașului. Documentele păstrate încep din secolul al XIV-lea și urmăresc dezvoltarea comunității urbane, organizarea exploatărilor miniere, activitatea monetăriei, raporturile comerciale, viața meșteșugarilor și relațiile cu autoritățile regale și princiare. Printre cele mai cunoscute se află diploma privilegiată emisă de Ludovic I de Anjou la 20 septembrie 1347, care confirma drepturi ale comunității și reglementa aspecte importante ale mineritului. Actul este deosebit de valoros și pentru că face referire la un privilegiu anterior, pierdut într-un incendiu, amintind astfel că nu toate documentele trecutului au supraviețuit.

O parte considerabilă a istoriei Băii Mari poate fi reconstituită tocmai din asemenea mărturii aparent administrative. Registrele de venituri și cheltuieli, inventarele minelor, corespondența negustorilor, documentele breslelor și procesele judecătorești spun multe despre viața unei comunități care depindea în mare măsură de exploatarea metalelor prețioase. În ele apar nu doar conducătorii orașului și persoanele privilegiate, ci și muncitori, meșteșugari, comercianți, datornici, proprietari și oameni implicați în conflictele obișnuite ale epocii. Prin asemenea documente, trecutul încetează să mai fie numai istoria unor domnitori și a unor hotărâri politice, devenind și istoria oamenilor care au trăit și au muncit aici.

Arhivele miniere păstrează una dintre cele mai importante părți ale acestei memorii. Fondurile provenite de la instituțiile care au administrat minele din Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Băiuț și din alte centre industriale oferă informații despre organizarea muncii, tehnologiile folosite, producție, salarizare, conflicte sociale și evoluția exploatărilor. În îndrumătoarele arhivistice sunt menționate inclusiv documente privind greva minerilor și topitorilor din Baia Sprie din aprilie 1907, precum și măsurile adoptate împotriva muncitorilor participanți la greva generală din octombrie 1920. Sunt mărturii esențiale pentru înțelegerea unei lumi industriale ale cărei instalații, clădiri și locuri de muncă au dispărut în bună parte, dar ale cărei urme scrise continuă să existe.

O altă categorie de documente privește comunitățile rurale și familiile din Maramureș. Actele de proprietate, testamentele, registrele parohiale, conscripțiile și documentele de înnobilare permit cercetarea genealogiei, a relațiilor sociale și a transformărilor economice. În colecțiile arhivistice se regăsesc documente ale familiilor Rednic din Giulești, Pașca din Lăpuș și ale altor familii care au avut un rol în istoria regiunii. Pentru istorici, aceste fonduri sunt izvoare de cercetare, dar pentru descendenții unor familii pot reprezenta și posibilitatea de a reconstitui o parte din propriul trecut.

Salvarea acestor documente a devenit, la un moment dat, o preocupare majoră a intelectualilor maramureșeni. Unul dintre cei mai importanți a fost Ioan Mihalyi de Apșa, membru corespondent al Academiei Române, care a publicat la Sighet, în anul 1900, monumentala lucrare Diplome maramureșene din secolul XIV și XV. Prin cercetarea și publicarea unor acte medievale, Mihalyi a contribuit la cunoașterea istoriei familiilor, instituțiilor și comunităților din Maramureșul istoric, într-o perioadă în care numeroase documente erau încă răspândite în arhive particulare sau instituționale.

După Unirea din 1918, problema organizării unei instituții arhivistice la Sighetu Marmației a fost susținută de profesorul Ioan Bârlea, cunoscut pentru cercetările sale privind istoria și cultura Maramureșului. Potrivit ghidului arhivistic publicat în 2015, Bârlea s-a opus transferării arhivei vechiului comitat la Cluj, considerând că documentele trebuiau să rămână în regiunea căreia îi aparțineau. Demersurile sale au beneficiat de sprijinul unor personalități ale arhivisticii românești, între care Dimitrie Onciul și Constantin Moisil. Istoria acestei dispute este importantă și astăzi, deoarece privește nu doar siguranța documentelor, ci și relația dintre patrimoniul istoric și comunitatea în care acesta a fost creat.

Instituționalizarea arhivelor locale a cunoscut mai multe etape, iar structura regională cu sediul la Baia Mare a fost organizată în 1951, în urma reorganizării administrative a statului. Ulterior au funcționat structuri și la Satu Mare și Sighetu Marmației, iar după reforma administrativă din 1968, serviciul arhivistic a fost reorganizat potrivit noilor limite județene. În deceniile următoare, arhiviștii au recuperat, inventariat și pus la dispoziția cercetătorilor numeroase fonduri documentare provenite de la instituții, întreprinderi, școli, unități miniere, biserici și persoane particulare.

Un rol important în această activitate l-au avut cercetători și arhiviști precum Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Adalbert Balogh, Coloman Oszoczki și Vasile Schrek, autorii îndrumătorului publicat în 1974. Lucrările lor și studiile publicate ulterior au făcut posibilă cercetarea unor episoade istorice care altfel ar fi rămas cunoscute numai din relatări fragmentare. O parte din activitatea științifică a specialiștilor continuă să fie valorificată prin Revista Arhivei Maramureșene, publicație care reunește studii despre istoria locală, documente inedite și prezentări de fonduri arhivistice.

Dimensiunea acestui patrimoniu este considerabilă. Ghidul fondurilor publicat în 2015 consemna peste 800 de fonduri și colecții și o cantitate de peste 8.000 de metri liniari de documente. Dintre acestea, 396 de fonduri și colecții cuprindeau documente create până în perioada 1918–1919. Într-un interviu din octombrie 2017, Klara Gușeth, aflată la conducerea serviciului județean, vorbea despre aproximativ nouă kilometri liniari de documente păstrate în sediul instituției și despre apropierea capacității de depozitare de limita maximă.

Importanța arhivelor nu se limitează însă la cercetarea istorică. Documentele păstrate de Arhivele Naționale pot fi folosite pentru dovedirea unor drepturi de proprietate, a vechimii în muncă, pentru reconstituirea unor situații de stare civilă sau pentru identificarea unor informații privind persoanele afectate de războaie, deportări și schimbări administrative. Accesul la documente și solicitarea copiilor ori certificatelor sunt reglementate prin legislația arhivistică, iar instituția pune la dispoziție și servicii electronice pentru transmiterea cererilor.

În același timp, noile tehnologii deschid posibilitatea consultării mai ușoare a unor fonduri documentare, fără a elimina dificultățile legate de conservare, inventariere și digitizare. Un document vechi nu devine accesibil publicului doar pentru că a fost păstrat. El trebuie identificat, descris, uneori restaurat și, în numeroase cazuri, tradus sau transcris dintr-o limbă și o scriere care nu mai sunt familiare cititorului contemporan. Tocmai aici se află o parte importantă a muncii arhiviștilor, mai puțin vizibilă decât expozițiile de documente istorice, dar indispensabilă cunoașterii trecutului.

Ziua Arhivelor Naționale oferă astfel Maramureșului prilejul de a privi dincolo de aniversarea instituțională din 1862. În arhivele sale se întâlnesc istoria orașelor miniere, documentele familiilor medievale, registrele comunităților, mărturiile despre viața muncitorilor și actele prin care poate fi urmărită transformarea regiunii de-a lungul secolelor. Unele dintre aceste documente au fost recuperate după perioade îndelungate de uitare, altele au supraviețuit incendiilor, războaielor și reorganizărilor administrative, iar o parte dintre ele continuă să aștepte cercetarea.

Surese informații și FOTO: https://teofil-ivanciuc.weebly.com / Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 9/2016, paginile 13–44. / Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Coloman Oszoczki, Adalbert Balogh, Vasile Schrek, Îndrumător în Arhivele Statului. Județul Maramureș, București, 1974. / Klara Gușeth, Ana-Maria Buciuman, Varga Zsolt, Ghidul fondurilor și colecțiilor arhivistice privitoare la Transilvania anterioare anului 1918/1919. Județul Maramureș, 2015.

Vasile Petrovan

Citește și: