Copilul încearcă să-și închidă nasturele de la haină. Îl împinge pe lângă butonieră, îi alunecă dintre degete și încearcă din nou. „Stai că îți fac eu”, spune părintele, aplecându-se spre el. În două secunde, haina e încheiată. Mai târziu, la locul de joacă, alt copil îi ia lopățica. Până să apuce să spună ceva, părintele s-a ridicat deja de pe bancă. Seara, acasă, vrea cana albastră, din care bea sora lui. „Dă-i-o lui, te rog, că se supără. Îți aduc ție alta”. La nasture e vorba de grabă, la lopățică de grija să nu fie nedreptățit, iar la cană de dorința de a evita o ceartă.
Firește că îi închei haina dacă sunteți în întârziere. Dar într-o dimineață în care aveți timp, s-ar putea să observi că te-ai și aplecat spre el, deși copilul încă ține nasturele între degete și încearcă să-l potrivească. Aici începe să conteze obiceiul de a interveni. Dacă preiei mereu lucrul pe care copilul tocmai încearcă să-l facă, îi rămân mai puține ocazii să-l exerseze. La locul de joacă, câteva secunde îi pot da timp să spună „Încă mă joc cu ea”. Dacă se întoarce spre tine, te poți apropia și îl poți întreba dacă vrea să mergi cu el.
Un copil are nevoie doar să te știe acolo. Altuia îi prinde bine să-i șoptești primele cuvinte. Iar dacă celălalt continuă să-i smulgă lucrurile din mână, intervii. Ai avut timp să vezi ce a încercat copilul tău și unde are nevoie de tine. Cu cana albastră, e firesc să fie supărat că trebuie să aștepte. Cana poate rămâne la sora lui, iar tu poți rămâne lângă el. „Știu că o voiai pe cea albastră. Sora ta bea din ea acum. Vrei să aștepți sau îți pun apă în alta?”. E posibil să refuze cealaltă cană și să stea lângă tine, încă supărat. Îi poți lăsa timpul acela. Sora lui își termină apa, iar el poate să se răzgândească sau să aștepte cana pe care și-o dorea.
Uneori ne grăbim să intervenim fiindcă ne amintim cât de greu ne-a fost nouă într-o situație asemănătoare. Copilul vine de la școală și spune că toți colegii au telefoane mai bune decât al lui. Până seara ai aflat cât costă modelul despre care vorbea și în câte rate l-ai putea lua. El, între timp, a trecut la alt subiect. Tu îți amintești cum îți țineai picioarele sub bancă, să nu ți se vadă adidașii, și cum acasă te prefăceai că nici nu-ți dorești ce aveau ceilalți. Înainte să iei o hotărâre, poți să-l întrebi ce l-a făcut să-ți spună asta tocmai azi. Poate a văzut telefonul la un coleg și i-a plăcut. Poate cineva a făcut o glumă pe seama lui și l-a durut. Dacă e vorba despre o dorință, puteți discuta despre bani și despre ce vă permiteți. Dacă afli că e umilit în mod repetat, discuția trebuie să ajungă și la ce se întâmplă între el și colegi. Iar dacă hotărăști că telefonul rămâne pentru altă dată, poți să-l asculți când îți spune cât de dezamăgit e.
La doisprezece ani, poate că și ție ți-ar fi prins bine să poți spune cuiva de ce îți ascundeai picioarele sub bancă. A sprijini autonomia unui copil înseamnă să te uiți la ce poate face în situația respectivă și să-l ajuți acolo unde se blochează. Dacă îi e teamă să-i ceară profesoarei o lămurire, puteți găsi împreună prima propoziție. „M-am încurcat la exercițiul trei. Îmi mai explicați o dată?”. Întrebarea formulată acasă cu tine e un ajutor. S-o pună a doua zi, cu vocea lui, e partea pe care o poate încerca el. Poate o spune încet și se înroșește. A reușit totuși să ceară explicația de care avea nevoie.
Cercetările găsesc o asociere între sprijinul pentru autonomie și mai puține dificultăți emoționale și de comportament la copii. Relația merită privită și dinspre copil spre părinte. Un adult poate ajunge să intervină mai des tocmai pentru că își vede copilul temător. E de înțeles că vrei să-i ușurezi lucrurile. Într-o zi în care se simte în stare să încerce, îi poți face pasul mai ușor pregătindu-l împreună. Altă dată, va avea nevoie de mai mult ajutor. Cât aștepți depinde și de ce se întâmplă.
Dacă doi copii vor aceeași lopățică, ai timp să asculți ce își spun. Dacă unul îl lovește pe celălalt, oprești lovirea. Dacă fiica ta e supărată pentru că o prietenă s-a jucat azi cu altcineva, poți sta cu ea să auzi ce a durut-o. Dacă îți povestește că de câteva săptămâni colegii o amenință sau o umilesc, implici adulții care pot opri situația. Și într-o după-amiază, și în cealaltă, are nevoie să simtă că o iei în serios. În cea de-a doua are nevoie și de protecția ta. Mâine dimineață, dacă aveți timp și vezi că se chinuie cu nasturele, poți să-i ții marginea hainei. Nasturele îl lași în mâna lui.
CECILIA ARDUSĂTAN – Psiholog clinician și psihoterapeut specialist
Colaboratoarea noastră activează în cabinetul propriu, unde oferă servicii de psihoterapie pentru adulți, parenting, copii și adolescenți, precum și servicii de psihologia sportului, și în cadrul Ardoria Impact, companie de consultanță organizațională pe care a cofondat-o alături de Dr. Adrian Ardusătan, contribuind cu programe de coeziune de echipă și gestionare a stresului în mediul corporate.
O găsiți activă permanent pe site-urile personale www.ardusatancecilia.ro și www.ardoriaimpact.ro, precum și pe rețelele de socializare: Facebook (https://www.facebook.com/psihoterapeut.Ardusatan/), Instagram (https://www.instagram.com/ardus.cecilia/), TikTok (https://www.tiktok.com/@arduscecilia), Youtube (https://www.youtube.com/@ArdusCecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și











