La 21 noiembrie 1877, Thomas Edison anunța invenția fonografului, deschizând o nouă epocă în istoria înregistrării sunetului. Treizeci și șase de ani mai târziu, Béla Bartók ajungea în satele Maramureșului cu un asemenea aparat, pentru a păstra cântece, melodii și voci care, fără această tehnologie, ar fi putut dispărea odată cu oamenii care le cunoșteau.
În martie 1913, un bărbat cu ochelari, cu părul dat pe spate și cu o înfățișare mai degrabă modestă decât impunătoare cobora dintr-o birjă în fața casei preotului Ion Bârlea din Ieud. Venea de la Sighet, după un drum dificil, și aducea cu el un bagaj neobișnuit pentru lumea satelor maramureșene de la începutul secolului trecut. Era un fonograf și mai multe cutii cu cilindri pe care puteau fi înregistrate sunete. Vizitatorul era Béla Bartók, pianist și compozitor cunoscut deja în mediile muzicale europene, dar și un cercetător pasionat de muzica tradițională, convins că în cântecele păstrate de comunitățile rurale se afla o parte esențială a istoriei culturale a popoarelor.
Preotul Ion Bârlea avea să lase o descriere remarcabilă a acestei întâlniri. Bartók era preocupat aproape exclusiv de munca sa, obosit după călătorie, dar nerăbdător să înceapă înregistrările. Un localnic, Ion Chindriș, cunoscut drept badea Cânțan, îl ajuta să aducă interpreți de diferite vârste, iar oamenii erau uluiți atunci când aparatul le reda propriile voci. Pentru cineva care nu întâlnise niciodată o asemenea invenție, posibilitatea de a asculta un cântec după ce interpretul încetase să cânte putea părea aproape de neînțeles.
Această scenă, păstrată în evocările lui Ion Bârlea și recuperată în cercetările Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare, face legătura cu un moment petrecut cu treizeci și șase de ani mai devreme, într-un laborator american. În 1877, Thomas Edison lucra la perfecționarea unor tehnologii pentru telegraf și telefon, încercând să găsească o modalitate de a înregistra și reproduce vibrațiile sonore. Ideea sa era revoluționară prin simplitatea principiului. Sunetul punea în mișcare o membrană, aceasta acționa un ac, iar acul imprima vibrațiile pe suprafața unui material aflat în mișcare. La redare, mecanismul parcurgea din nou urma lăsată și transforma vibrațiile în sunet.
Data de 21 noiembrie 1877 este consemnată în cronologiile americane drept moment al anunțării invenției fonografului. Istoria construirii primului aparat funcțional este însă mai nuanțată. Cercetările bazate pe documentele laboratorului Edison arată că modelul cu cilindru acoperit cu staniol a fost realizat la începutul lunii decembrie, iar demonstrația în fața redactorilor revistei „Scientific American” a avut loc la 7 decembrie. Brevetul avea să fie acordat la 19 februarie 1878. Dincolo de aceste diferențe cronologice, anul 1877 rămâne un reper fundamental în istoria tehnologiei, deoarece posibilitatea de a păstra și reproduce vocea umană avea să schimbe pentru totdeauna relația dintre sunet, timp și memorie.
La început, înregistrările erau realizate pe foiță metalică, dar perfecționările ulterioare au făcut posibilă utilizarea cilindrilor de ceară, mult mai potriviți pentru cercetările de teren. Fonograful a devenit astfel un instrument nu doar al divertismentului, ci și al științei. Lingviștii puteau păstra pronunții și graiuri, antropologii puteau documenta expresii ale culturilor tradiționale, iar muzicologii aveau posibilitatea să studieze melodii fără să depindă exclusiv de memoria sau de notațiile făcute în momentul interpretării.
Béla Bartók a înțeles foarte devreme importanța acestor posibilități. Interesat de muzica populară a mai multor popoare, a început să cerceteze și repertoriul românesc în 1909, ajungând să adune, de-a lungul anilor, mii de melodii din Transilvania, Banat și alte regiuni. Pentru el, muzica tradițională nu reprezenta o simplă sursă de inspirație artistică, ci un domeniu care trebuia cercetat riguros, prin înregistrare, transcriere, comparație și identificarea particularităților locale.
În Maramureș, campania sa principală de cercetare s-a desfășurat în 1913. Însoțit și sprijinit de Ion Bârlea a străbătut sate de pe văile Izei, Vișeului și din împrejurimi, înregistrând interpreți și notând melodii care circulaseră vreme de generații aproape exclusiv prin transmitere orală. Munca nu era deloc ușoară. Aparatul și cilindrii trebuiau transportați pe drumuri dificile, materialele de înregistrare erau limitate, iar cercetătorul avea nevoie de oameni care să îl pună în legătură cu interpreții locali. Potrivit mărturiei lui Ion Bârlea, cilindrii utilizați erau expediați la Budapesta prin poșta din Dragomirești, de unde soseau apoi noi materiale pentru continuarea înregistrărilor. Este un detaliu aproape neverosimil pentru cititorul de astăzi.
Rezultatul cercetării avea să capete o valoare excepțională. În 1923, la München, Bartók publica volumul „Die Volksmusik der Rumänen von Maramureș”, cunoscut în românește sub titlul „Muzica populară a românilor din Maramureș”, o lucrare care cuprinde 365 de melodii și care a devenit un reper al cercetării muzicii tradiționale românești. Cifra reprezintă numărul melodiilor documentate în colecție și nu trebuie confundată cu un număr identic de cilindri, deoarece pe același suport puteau fi înregistrate fragmente sau interpretări diferite.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestei cercetări este că, în arhivele muzicologice, au rămas consemnate nu doar melodiile, ci și numele unor oameni obișnuiți care le-au interpretat. Institutul de Muzicologie din Budapesta păstrează, de exemplu, referințe la o înregistrare realizată în martie 1913 cu Ileană și Niță Ardelean, din Petrova, identificată prin numărul de arhivă MH 2152a. O altă înregistrare provine de la Erină Vlad, din Dragomirești, iar cercetările includ și numele Mariei Ardelean din Vișeul de Jos și al Ioanei Jur din Glod. Aceste nume, aproape necunoscute publicului de astăzi, reprezintă una dintre cele mai prețioase dimensiuni ale colecției. Nu este vorba doar despre conservarea unor structuri melodice, ci despre păstrarea urmelor unor existențe individuale, ale unor oameni care, într-o zi obișnuită a anului 1913, au cântat în fața unui aparat fără să știe că interpretările lor vor deveni documente de patrimoniu cultural.
Există însă și o continuare surprinzătoare a acestei povești. Unele melodii din Maramureș nu au rămas numai în arhivele etnografice, ci au fost prelucrate de Bartók în propriile sale compoziții. Melodia înregistrată de la Ileană și Niță Ardelean din Petrova se regăsește la originea piesei „Máramarosi tánc”, „Dans din Maramureș”, numărul 32 din ciclul „44 de duete pentru două viori”, compus în 1931–1932. Ulterior, materialul muzical a fost inclus și în „Petite Suite” pentru pian, din 1936.
Astfel, o melodie interpretată într-un sat maramureșean a depășit granițele comunității în care fusese păstrată, intrând în creația unuia dintre marii compozitori ai secolului XX. Nu printr-o întâmplare spectaculoasă, ci prin întâlnirea dintre tradiția orală, cercetarea științifică și posibilitățile oferite de o invenție tehnologică.
La 149 de ani de la momentul asociat anunțării fonografului, această legătură dintre laboratorul lui Thomas Edison din celălalt capăt al lumii și satele Maramureșului oferă o perspectivă aparte asupra istoriei înregistrării sunetului. O invenție creată pentru a reproduce vocea a devenit, în mâinile cercetătorilor, un mijloc de a recupera și conserva fragmente ale existenței unor comunități care nu dispuneau de alte forme de documentare sonoră. Privite astăzi, cilindrii de ceară, partiturile și însemnările lui Bartók au o valoare care depășește interesul strict muzicologic. Ele păstrează ceva din lumea Maramureșului de acum mai bine de un secol, din felul în care oamenii cântau, din repertoriile lor și din particularitățile unei tradiții care, asemenea oricărei culturi vii, s-a transformat de-a lungul timpului.
Iar faptul că o melodie cântată în Petrova a putut ajunge într-o compoziție pentru pian interpretată pe scenele lumii spune, poate, mai mult decât orice apreciere generală despre valoarea patrimoniului local.
Sursa FOTO: mki.gov.hu – Fotografie istorică reprezentându-l pe Béla Bartók în activitatea de transcriere a muzicii populare, alături de fonograf
Vasile Petrovan
Citește și:











