47 de ani de poezie la Desești, de la Nichita Stănescu la generațiile de astăzi
De 47 de ani, la Desești, poezia are un loc al ei. Serile de Poezie „Nichita Stănescu” au crescut aici firesc, din întâlniri, prietenii, amintiri și reveniri, până când au ajuns să se lege aproape inseparabil de sat, de casa familiei Pârja și de oamenii care le-au ținut vii.
Sâmbătă, 26 septembrie, poeții au venit din nou în satul de pe Valea Marei, la ediția cu numărul 47, și au refăcut un drum început în 1979, când Nichita Stănescu a ajuns aici împreună cu Gheorghe Pârja. De atunci au trecut aproape cinci decenii, generații de scriitori și o bucată importantă din istoria literară a Maramureșului, dar câteva lucruri au rămas neschimbate: casa, biserica, iarba din curte, amintirea celor plecați și bucuria întâlnirii.
Totul a început, firesc, la casa familiei Pârja. Este locul care a devenit de-a lungul anilor mai mult decât o simplă adresă din Desești. Gheorghe Pârja spunea cândva că Nichita a fost „garanția”, iar el a devenit „adresa”: dacă Nichita Stănescu venise la Desești și se simțise bine acolo, însemna că și alții puteau veni. Și au venit. Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Breban, Adrian Păunescu, Horia Bădescu, Nicolae Dabija, Adam Puslojić și mulți alții au trecut prin această curte. „O bună parte a literaturii române”, cum spune chiar Pârja, a ajuns în timp la poarta casei sale părintești.
De acolo, cei prezenți au pornit spre biserica de lemn „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. Nu este doar biserica satului. Ridicată în 1770, cu pictura interioară realizată în jurul anului 1780, este una dintre cele opt biserici de lemn din Maramureș înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Acolo, preotul paroh Ioan Ardelean a săvârșit slujba de pomenire pentru scriitorii care, de-a lungul anilor, au venit la Desești și care nu mai sunt. Era, într-un fel, catalogul nevăzut al Serilor de Poezie: Nichita și atâția ceilalți care au stat cândva printre cei vii, au citit, au vorbit, au râs și au plecat apoi spre casele lor. Acum numele lor au fost rostite într-o biserică veche de peste două secole.
Drumul a continuat prin cimitir, la Stejarul lui Nichita. Povestea copacului ar putea părea mică în comparație cu biografia unui mare poet, dar tocmai asemenea întâmplări dau unui loc memorie. Nichita Stănescu a îmbrățișat cândva stejarul din cimitirul de la Desești. Ani mai târziu, poetul sârb Adam Puslojić, unul dintre prietenii săi apropiați, a făcut același gest. Gheorghe Pârja a păstrat imaginea celor doi poeți legați, peste timp, prin același copac. Stejarul a rămas astfel unul dintre semnele nevăzute ale poveștii literare de la Desești.
A urmat un alt popas care spune poate și mai bine ce sunt, în fond, Serile de Poezie: mormântul mamei lui Gheorghe Pârja, rămasă în memoria scriitorilor sub numele de Mama Doca. În amintirea locului se păstrează și povestea potrivit căreia Nichita Stănescu a fost cel care a numit-o astfel. Dincolo de originea apelativului, un lucru este sigur: pentru generațiile de poeți care au trecut prin Desești, Mama Doca chiar a devenit „mama” casei cu scriitori. Nu ținea discursuri și nu acorda premii. Îi primea. Le punea pe masă pancove, mere și nuci, le turna o glajă de horincă, avea grijă să nu plece flămânzi și făcea ceea ce știe să facă atât de firesc o femeie dintr-o casă maramureșeană când îi trec musafiri pragul. Gheorghe Pârja vorbește despre Mama Doca și despre tatăl său, Gheorghe, ca despre oamenii care „și-au deschis poarta și sufletul” pentru un adevărat popor de scriitori. De aceea, oprirea la mormântul ei a avut sens. O asemenea poveste nu este făcută numai de poeții ale căror nume apar pe coperți. Este făcută și de cei care au ținut poarta deschisă.
Apoi lumea s-a întors acasă, în curtea familiei Gheorghe și Viorica Pârja, pentru momentul care a devenit una dintre imaginile emblematice ale manifestării: „Premii pe covorul de iarbă”. Numele spune aproape tot. În marile festivaluri, premianții pășesc pe covorul roșu. La Desești nu a fost nevoie să se întindă unul. Exista deja iarba din curtea casei părintești. Așa s-a născut, în 2002, ideea ca Marele Premiu „Nichita Stănescu” să fie acordat aici, pe „covorul de iarbă”. Prima laureată a fost Carolina Ilica, iar după ea au venit Ion Mureșan, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Horia Bădescu, Gheorghe Grigurcu, Ana Blandiana, Nicolae Dabija, Adam Puslojić și numeroși alți poeți din România și din afara granițelor. Formula a devenit atât de legată de spiritul locului, încât Gheorghe Pârja vorbește și despre dorința de a aduna cândva această poveste sub titlul inspirat chiar de „Premii pe covorul de iarbă”.
În fața celor veniți la ceremonie s-au aflat sâmbătă primarul comunei Desești, Gheorghe Bohotici, preotul Ioan Ardelean, Ana Blandiana și, desigur, Gheorghe Pârja, omul fără de care greu poate fi imaginată această istorie. Nu un „comitet”, ci mai degrabă gazdele și oamenii care au dat sens momentului. Ana Blandiana cunoaște foarte bine locul: în 2015 a primit ea însăși Marele Premiu „Nichita Stănescu” la Desești.
În acest an, Marele Premiu „Nichita Stănescu” i-a revenit poetului Nicolae Scheianu. Născut în 1957 în Scheiu, Dâmbovița, Nicolae Păuna – cunoscut literar drept Nicolae Scheianu – și-a legat însă o mare parte din viață de Maramureș. A studiat Filologia la Baia Mare, a fost poet, publicist, editor și antologator și a lucrat în mai multe publicații culturale ale locului. Este unul dintre acei oameni care, deși nu s-au născut aici, au ajuns să facă parte din lumea culturală a Maramureșului. Premiul primit la Desești vine, din acest punct de vedere, într-un loc pe care îl cunoaște și căruia îi aparține de multă vreme.
Premiul Consiliului Local Desești i-a fost acordat lui Gelu Dragoș, poet, jurnalist și dascăl maramureșean. Născut la Lucăcești în 1967, Gelu Dragoș este fondatorul publicației „Moara lui Gelu”, autor al mai multor volume de poezie, critică și publicistică și o prezență constantă în viața culturală a județului. Este, poate, un premiu potrivit tocmai pentru un om care a rămas aproape de comunitățile din Maramureș și de oamenii care scriu în ele.
Ziua nu s-a încheiat însă cu premiile. La Căminul Cultural din Desești, în jurul mesei și apoi în fața celorlalți, au recitat 40 de poeți. A fost partea în care ceremonia a lăsat locul întâlnirii, iar întâlnirea a redevenit ceea ce a fost de fapt încă din 1979: oameni care vin de departe pentru a spune poezie și pentru a sta împreună.
Poate că aici trebuie căutat secretul celor 47 de ani. Festivaluri apar și dispar. Unele au afișe frumoase, invitați importanți și bugete mari, dar după câteva ediții se sting. La Desești, lucrurile au început aproape invers: de la o casă, o curte, niște oameni și venirea lui Nichita Stănescu într-o zi de octombrie 1979. Gheorghe Pârja a făcut însă ceea ce este cel mai greu după o idee bună: a continuat-o. An după an. Au trecut regimuri politice, s-au schimbat instituții, unii dintre cei care veneau odinioară la Desești sunt astăzi pomeniți în biserică, Mama Doca nu mai este la poartă, iar Nichita a rămas de mult în cărți și în amintire. Dar oamenii încă se adună în aceeași curte.
Este meritul cel mare al lui Gheorghe Pârja. Nu doar că a inițiat o manifestare literară, ci a făcut din casa lui un loc al întâlnirii. A convins scriitori cu notorietate să treacă Gutâiul și să vină într-un sat din Maramureș, i-a făcut să revină și, mai ales, a știut să păstreze memoria celor care au fost acolo. În jurul lui s-au adunat familia, biserica, Primăria, oamenii satului și, de la o ediție la alta, alte generații de poeți. După 47 de ani, Serile de Poezie „Nichita Stănescu” nu mai sunt doar un eveniment cultural. Au devenit o parte din biografia Deseștiului. Iar imaginea care le explică poate cel mai bine nu este cea a unei scene mari. Este mult mai simplă: o casă maramureșeană, o poartă deschisă, un stejar într-un cimitir și, în curte, un petic de iarbă pe care poeții continuă să pășească. Un covor pe care nu trebuie să-l întindă nimeni, pentru că este acolo de când lumea.
Vasile Petrovan
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
