Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Independența se construiește și cu resurse, nu doar cu ambiție

„La vârsta ta, eu aveam deja o familie.” „Ai un serviciu. De ce nu te muți?”. „Dacă ți-ai dori cu adevărat, ai găsi o soluție.” Pentru un tânăr care lucrează, dar locuiește încă împreună cu părinții, asemenea întrebări pot apăsa exact acolo unde există deja o neliniște: „De ce nu am ajuns încă unde ar trebui să fiu?”. Își dorește să fie independent, poate chiar își face planuri, caută chirii și calculează cheltuieli. Numai că, uneori, între dorință și posibilitate rămâne o distanță pe care ambiția, singură, nu o poate acoperi.

A avea un loc de muncă nu înseamnă automat a-ți permite să locuiești singur. Din același venit trebuie plătite chiria, utilitățile, hrana, transportul și toate acele cheltuieli care nu dispar doar pentru că ai hotărât să fii pe picioarele tale. În aceste condiții, amânarea unei mutări poate fi o decizie realistă, nu dovada că cineva refuză să se maturizeze. În familie, însă, lucrurile nu sunt întotdeauna privite astfel. Ceea ce pentru tânăr este o limită financiară poate părea, pentru părinți, comoditate. Ceea ce el numește prudență poate fi interpretat drept lipsă de curaj.

De aici începe uneori un conflict în care fiecare vorbește despre altceva: părinții despre responsabilitate, iar tânărul despre imposibilitatea de a susține, deocamdată, costurile acelei responsabilități. Părinții își privesc copiii prin experiența propriei vieți. Își amintesc cât au muncit, la câte au renunțat și cât de repede au fost nevoiți să se descurce. În spatele unui „Eu, la vârsta ta, puteam” poate exista nu doar reproș, ci și teamă: „Oare te vei descurca atunci când nu vom mai putea să te ajutăm?”. Dar aceeași vârstă nu înseamnă aceeași realitate.

O comparație dreaptă nu se poate opri la numărul anilor. Trebuie să cuprindă veniturile, costurile locuirii, siguranța locului de muncă, sprijinul primit și responsabilitățile fiecăruia. Faptul că două persoane au avut un serviciu la 25 de ani nu înseamnă că acel serviciu le-a oferit aceleași posibilități. A recunoaște aceste diferențe nu înseamnă a spune că generațiilor anterioare le-a fost ușor. Greutățile părinților nu trebuie negate pentru ca dificultățile copiilor să fie luate în serios. Două generații pot fi încercate în moduri diferite, fără ca una să fie puternică, iar cealaltă slabă. Conflictul se adâncește tocmai atunci când experiența uneia devine singura măsură acceptată pentru viața celeilalte. În asemenea discuții, intenția și mesajul primit pot fi foarte diferite. Părintele spune: „Vreau să te mobilizez”. Tânărul aude: „Nu sunt suficient de bun”. Părintele insistă fiindcă este îngrijorat, iar copilul său, devenit adult, se retrage fiindcă se simte judecat.

Cu cât unul apasă mai tare, cu atât celălalt se apără mai mult. În cele din urmă, nu se mai discută despre o chirie, un salariu sau un plan, ci despre cine dezamăgește pe cine. Există însă o diferență importantă între a cere responsabilitate și a pune o etichetă. „Avem nevoie să contribui la cheltuielile casei” este o cerință concretă. „Ești un întreținut” este o judecată despre persoană. Prima formulare poate deschide o negociere. A doua poate închide conversația înainte ca ea să înceapă cu adevărat. Aceeași ruptură de perspectivă apare și când vorbim despre muncă.

Un tânăr care nu vrea să răspundă la mesaje profesionale în fiecare seară poate fi considerat prea puțin implicat. Dacă își dorește un program previzibil, i se poate spune că nu știe ce înseamnă efortul. Dacă pleacă de la un loc de muncă, riscă să fie văzut ca nestatornic, înainte ca cineva să îl întrebe de ce a ales să plece. Dorința de a avea o viață în afara serviciului nu exclude însă ambiția. Poți să vrei să înveți, să avansezi și să muncești serios, fără să îți dorești ca munca să ocupe fiecare seară și fiecare sfârșit de săptămână. Siguranța financiară, recunoașterea efortului și timpul pentru relații sau odihnă nu sunt dorințe care se anulează reciproc.

Desigur, nu orice alegere a unui tânăr este bine gândită, după cum nu orice îngrijorare a unui părinte este nejustificată. Tocmai de aceea avem nevoie de discuții despre situații concrete, nu despre presupusele defecte ale unei generații întregi. Eticheta poate oferi o explicație rapidă, dar nu ne spune ce se întâmplă în viața omului din fața noastră. Pentru cel care își amână repetat planurile, dificultatea nu rămâne doar în buget. Ajunge și în felul în care se privește. Își dorește să continue studiile, să schimbe orașul, să aibă propria locuință sau să întemeieze o familie, dar calculele îi spun mereu să mai aștepte. Când peste această așteptare se așază comparațiile și reproșurile, poate deveni tot mai greu să separe lipsa resurselor de propria valoare.

„Nu îmi permit încă” riscă să se transforme în „Nu sunt în stare”. Iar „Planul meu are nevoie de mai mult timp” poate ajunge să fie trăit ca „Am rămas în urmă cu viața”. Aici trebuie să fim atenți când vorbim despre anxietate și depresie. Nu orice dezamăgire este o tulburare și nu orice conflict familial provoacă o problemă de sănătate mintală. Dar nici suferința nu poate fi înlăturată cu „N-ai motive să te simți așa”. Presiunea financiară, incertitudinea și tensiunile persistente din familie pot conta mult pentru felul în care un tânăr se simte și își imaginează viitorul. Într-un asemenea context, sprijinul nu înseamnă ca părinții să rezolve totul sau să renunțe la limite. Înseamnă să poată spune: „Vrem să înțelegem ce îți este greu, dar și ce poți face tu”. Înseamnă să existe loc atât pentru dificultatea tânărului, cât și pentru oboseala, nevoile și posibilitățile familiei.

O conversație utilă poate începe cu întrebări simple: ce venit există, cât ar costa mutarea, ce sumă poate fi economisită și ce ajutor poate oferi familia, pentru cât timp. În locul unui reproș repetat, poate apărea un acord despre contribuția la cheltuieli, împărțirea sarcinilor, respectarea intimității și momentul în care planul va fi discutat din nou. A locui împreună nu trebuie să însemne nici absența responsabilităților adulte, nici renunțarea la dreptul de a fi tratat ca adult. Și obiectivele au nevoie să fie aduse la o dimensiune posibilă. „Pune-ți viața în ordine” este o cerință apăsătoare și greu de transformat în acțiune. Un buget clar, căutarea unor variante de locuire sau un plan pentru creșterea venitului sunt pași care pot fi urmăriți.

Nu rezolvă totul imediat, dar ajută familia să vadă unde există inițiativă și unde obstacolele rămân reale. La rândul său, tânărul poate încerca să își exprime poziția fără să nege îngrijorarea părinților: „Știu că vreți să mă descurc singur. Și eu îmi doresc asta. Putem vorbi despre ce am de făcut, dar comparațiile și jignirile nu mă ajută să găsesc o soluție”. Iar părinții pot pune o limită fără să umilească: „Te putem ajuta în aceste condiții și pentru această perioadă. Hai să vedem ce poți prelua tu de aici înainte”.

Când orice încercare de dialog se întoarce la aceleași acuzații sau când suferința persistă și afectează viața de zi cu zi, sprijinul unui psiholog poate ajuta la înțelegerea dificultăților și la găsirea unui mod mai bun de a le aborda. Independența are nevoie de efort, dar și de condiții în care efortul să poată produce rezultate. Înainte să întrebăm un tânăr de ce nu a ajuns mai departe, merită să aflăm de unde a pornit, ce duce deja și ce îi lipsește pentru următorul pas. Nu pentru a-i găsi scuze, ci pentru a putea construi, împreună cu el, o soluție.

CECILIA ARDUSĂTAN – Psiholog clinician și psihoterapeut specialist

Colaboratoarea noastră activează în cabinetul propriu, unde oferă servicii de psihoterapie pentru adulți, parenting, copii și adolescenți, precum și servicii de psihologia sportului, și în cadrul Ardoria Impact, companie de consultanță organizațională pe care a cofondat-o alături de Dr. Adrian Ardusătan, contribuind cu programe de coeziune de echipă și gestionare a stresului în mediul corporate.

O găsiți activă permanent pe site-urile personale www.ardusatancecilia.ro și www.ardoriaimpact.ro, precum și pe rețelele de socializare: Facebook (https://www.facebook.com/psihoterapeut.Ardusatan/), Instagram (https://www.instagram.com/ardus.cecilia/), TikTok (https://www.tiktok.com/@arduscecilia), Youtube (https://www.youtube.com/@ArdusCecilia). Dați like, share, subscribe!

*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!

Citește și

Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Când povestea unui copil atinge durerea propriei copilării