27 octombrie 1948, ziua în care s-a hotărât arestarea episcopilor greco-catolici și preluarea bisericilor lor

În urmă cu exact 78 de ani, la Ministerul Afacerilor Interne din București, conducătorii aparatului represiv comunist stabileau arestarea episcopilor greco-catolici, îndepărtarea unor preoți și profesori și preluarea lăcașurilor de cult, într-o ședință al cărei proces-verbal, păstrat în arhive și publicat de Memorialul Sighet, dezvăluie felul în care o întreagă comunitate religioasă a fost transformată într-o problemă pe care statul își propunea să o elimine.

Unele dintre cele mai dureroase capitole ale istoriei nu au început cu zgomotul armelor sau cu mulțimile adunate în piețe, ci în birouri, în timpul unor ședințe în care câțiva oameni au hotărât soarta altora. Deciziile au fost consemnate în documente administrative, cu termene, responsabilități și măsuri de executare. Dincolo de formulările aparent obișnuite se aflau însă destine omenești, libertăți care urmau să fie pierdute și instituții pe care generații întregi le construiseră.

Petru Groza și Teohari Georgescu (în mijloc), la congresul „preoților democrați” din 1945 – Ziarul Lumina

Un asemenea document poartă data de 27 octombrie 1948. Este procesul-verbal al unei ședințe desfășurate la Ministerul Afacerilor Interne, sub conducerea ministrului Teohari Georgescu, în care au fost stabilite măsurile pentru înlăturarea conducerii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, și pentru preluarea instituțiilor sale. Documentul a supraviețuit regimului care l-a produs. Astăzi, poate fi citit ca mărturie a unei epoci în care autoritățile comuniste nu se mai mulțumeau să controleze viața religioasă, ci urmăreau desființarea unei confesiuni care refuza să renunțe la propria organizare și la legătura sa cu Roma.

În toamna anului 1948, România traversa o transformare brutală. Monarhia fusese înlăturată, opoziția politică era supusă represiunii, proprietățile și instituțiile treceau tot mai mult sub controlul statului, iar libertățile publice erau restrânse. Bisericile, care dețineau nu numai un rol religios, ci și unul educațional, cultural și social, deveniseră la rândul lor obiectul intervențiilor politice.

Biserica Greco-Catolică avea o istorie profund legată de evoluția românilor din Transilvania. Școlile Blajului, activitatea cărturarilor, presa religioasă și contribuția unor clerici la afirmarea conștiinței naționale făceau parte dintr-o tradiție culturală întinsă pe mai bine de două secole. Pentru regimul comunist, însă, legătura acestei Biserici cu Vaticanul și refuzul conducătorilor ei de a accepta schimbarea impusă de autorități constituiau obstacole în calea controlului asupra societății.

În lunile precedente, statul denunțase Concordatul cu Vaticanul, adoptase o nouă legislație a cultelor și sprijinise o campanie de trecere a greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă. La 1 octombrie 1948, o adunare organizată la Cluj, cu participarea unui grup restrâns de preoți, proclamase revenirea la ortodoxie, eveniment pe care propaganda oficială îl prezenta drept expresia voinței credincioșilor. Realitatea era însă mult mai complicată. Numeroși preoți și credincioși continuau să își afirme apartenența greco-catolică, iar documentele interne ale autorităților arată că această rezistență preocupa conducerea regimului.

În aceste împrejurări a avut loc ședința din 27 octombrie. La întâlnire au participat Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne, Stanciu Stoian, ministrul Cultelor, Gheorghe Pintilie, directorul general al Securității Poporului, generalul-maior Drăgănescu, secretar general pentru trupe, și locotenent-colonelul Dobre, șeful de stat-major pentru trupe. Prezența acestor responsabili arată caracterul operațiunii pregătite. Nu era vorba despre o dezbatere teologică între reprezentanții a două Biserici, ci despre o intervenție coordonată de autoritățile statului, în care Ministerul Cultelor, Ministerul de Interne, Securitatea și structurile militare aveau atribuții precise.

Gheorghe Pintilie, directorul general al Securității Poporului, unul dintre participanții la ședința din 27 octombrie 1948 – Wikimedia Commons

Stanciu Stoian a prezentat mai întâi rezultatele campaniei de trecere la ortodoxie. Potrivit procesului-verbal, autoritățile considerau că aproximativ 80% dintre credincioșii greco-catolici și 1.100 dintre cei 1.400 de preoți acceptaseră deja schimbarea confesională. Aceste cifre trebuie privite ca estimări ale regimului, nu ca dovezi ale unor opțiuni religioase exprimate în deplină libertate. Cercetările ulterioare au documentat presiunile politice și administrative exercitate asupra clerului și comunităților.

Pentru cei reuniți la minister, problema principală era însă alta. Chiar dacă autoritățile declarau campania un succes, exista încă o rezistență considerată periculoasă. Procesul-verbal identifica drept principale centre ale acesteia Blajul, Clujul, Mănăstirea Bixad, Oradea și comunități din județele Mureș, Năsăud și Someș. Reședințele episcopale și catedralele erau considerate locuri din care putea fi organizată împotrivirea față de măsurile statului. Menționarea Mănăstirii Bixad are o semnificație aparte și pentru istoria regională. Ea arată că autoritățile urmăreau nu numai marile centre ecleziastice, ci și așezămintele religioase care exercitau o influență asupra comunităților din jur.

Concluzia întâlnirii a fost aceea că se impunea o intervenție rapidă și simultană. Au fost discutate preluarea reședințelor episcopale și a catedralelor, stabilirea unor domicilii obligatorii pentru episcopi, mutarea călugărițelor din Blaj la Mănăstirea Obreja și transferarea profesorilor greco-catolici în alte regiuni ale țării. Măsurile nu urmăreau numai izolarea unor persoane. Ele loveau în însăși structura unei comunități religioase. Dacă episcopii erau îndepărtați, școlile își pierdeau profesorii, mănăstirile erau golite, iar bisericile treceau sub altă autoritate, posibilitatea unei vieți religioase organizate devenea tot mai redusă.

Una dintre cele mai tulburătoare particularități ale documentului este contrastul dintre gravitatea hotărârilor și limbajul în care acestea sunt formulate. Teohari Georgescu îi numea pe adversarii măsurilor regimului „bandiți” și considera că intervenția trebuia să împiedice orice nouă împotrivire. În același timp, procesul-verbal consemna recomandarea sa: „Vom proceda totuşi cu tact”. Aceste câteva cuvinte dezvăluie contradicția unei politici care urmărea să ofere aparența unei intervenții controlate și justificate administrativ, în timp ce pregătea arestări și măsuri coercitive împotriva unor oameni pentru convingerile lor religioase.

Pentru noaptea de 28 spre 29 octombrie a fost stabilită ridicarea a cel mult 40 de persoane considerate apropiate episcopilor și implicate în sprijinirea lor. Documentul prevedea, de asemenea, chemarea la București și arestarea a patru episcopi, care urmau să fie duși într-o mănăstire aflată sub pază. Pentru 29 octombrie era programată preluarea simultană a reședințelor episcopale și catedralelor de către comisii pregătite de Ministerul Cultelor. Cei aproximativ 300 de preoți despre care autoritățile afirmau că nu acceptaseră trecerea la ortodoxie urmau să fie avertizați că orice manifestare considerată ostilă regimului avea să fie sancționată. În această ultimă prevedere se regăsește poate cel mai limpede mecanismul constrângerii. Statul declara formal că nu se opune păstrării credinței, dar își rezerva dreptul de a considera exprimarea și organizarea acesteia drept activități dușmănoase. Libertatea religioasă continua să existe în limbajul oficial, în timp ce mijloacele necesare exercitării ei erau îndepărtate.

Există un detaliu istoric mai puțin cunoscut care face ca ziua de 27 octombrie 1948 să fie și mai importantă. În timp ce conducerea Ministerului de Interne stabilea măsuri împotriva episcopilor greco-catolici, reprezentanții Bisericii Catolice din România înaintau Ministerului Cultelor un proiect de statut comun de organizare, în conformitate cu noua legislație. Documentul, datat 27 octombrie și înregistrat a doua zi, era semnat de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și de episcopul romano-catolic Márton Áron, în numele episcopatului catolic de toate riturile. Prin acest demers, conducătorii religioși încercau să asigure continuarea legală a activității Bisericii, folosind chiar cadrul legislativ impus de autorități.

Nu avem dovezi că cele două documente au fost redactate în același moment și nici că participanții la ședința Ministerului de Interne cunoșteau atunci forma finală a statutului înaintat. Dar coincidența datei este certă și oferă o imagine semnificativă a confruntării dintre Biserică și stat. De o parte se afla încercarea de a păstra o organizare religioasă prin mijloace legale. De cealaltă, pregătirea unor măsuri prin care aceeași organizare urma să fie lipsită de conducătorii și instituțiile sale. Este unul dintre acele momente în care două documente istorice, citite împreună, spun mai mult decât fiecare în parte.

Surse informare și FOTO: https://www.memorialsighet.ro / George Enache, Misiunile Securității în problema „Culte” la începuturile regimului comunist, studiu publicat în Analele Universității „Dunărea de Jos” din Galați, seria Istorie, 2009, pp. 167–192. / Ziarul Lumina / Wikimedia Commons.

Vasile Petrovan

Citește și: