Într-o țară majoritar creștin-ortodoxă, unde Biserica are încă un rol important în viața publică și în conștiința multor oameni, declarațiile recente ale Oanei Lasconi au surprins și au stârnit indignare. Fiica fostei candidate la președinția României, Elena Lasconi, a publicat pe rețelele sociale un mesaj în care afirma că „Ali Khamenei era de un miliard de ori mai feminist și moral decât Satana ăla de Preafericit Părinte Daniel. Am spus ce am avut de spus”.
Este o afirmație dură, directă, fără nuanțe. Dar mai ales este o afirmație care lovește într-un punct sensibil. Comparația dintre Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și fostul lider suprem al Iranului este cel puțin nefericită, într-un context în care regimul iranian este cunoscut pentru restricțiile severe impuse femeilor.
Din 1979, de la Revoluția Islamică, Iranul a devenit o republică teocratică în care drepturile femeilor au fost drastic limitate. În 2022, moartea tinerei Mahsa Amini, în vârstă de 22 de ani, aflată în custodia Poliției Morale pentru că nu purta „corespunzător” hijabul, a declanșat proteste masive în Iran și în întreaga lume. Mișcarea „Femei, Viață, Libertate” a devenit simbolul luptei împotriva opresiunii. Alte adolescente, precum Nika Shakarami sau Sarina Esmailzadeh, au murit în timpul protestelor, iar Hadis Najafi a fost împușcată de forțele de securitate. Aceste nume au devenit simboluri ale suferinței și ale curajului.
În acest context, a spune că liderul suprem al unui astfel de regim a fost „mai feminist” decât Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române pare, pentru mulți, cel puțin o afirmație greu de înțeles. Se poate critica Biserica, se pot critica poziții sau declarații ale Patriarhului Daniel. Într-o societate liberă, critica este legitimă. Dar comparația cu un regim acuzat de represiune violentă asupra femeilor ridică serioase semne de întrebare.
Surpriza este cu atât mai mare cu cât vine din partea fiicei unei foste candidate la cea mai înaltă funcție în stat. Elena Lasconi a fost o figură publică vizibilă, iar familia ei a fost adesea în atenția presei. Nu este pentru prima dată când între mamă și fiică au existat tensiuni publice. În trecut, cele două au avut divergențe expuse în spațiul public, inclusiv în legătură cu poziționări politice și teme sensibile din societate. Relația lor a fost descrisă drept complicată, cu momente de distanțare și declarații care au arătat diferențe clare de viziune.
La finalul anului trecut, Oana Lasconi s-a înscris în Partidul Socialist Român, formațiune care se declară continuatoare a tradițiilor mișcării socialiste și comuniste din România. Ulterior, ea a demisionat, motivând că energia sa ar fi fost consumată în „lupte interne” în loc să fie folosită pentru cauze sociale. A fost un alt episod care a arătat o poziționare fermă, dar și o anumită instabilitate în parcursul public.
Într-o societate democratică fiecare are dreptul la opinie. Dar cuvintele au greutate. Mai ales atunci când ele compară lideri religioși cu conducători ai unor regimuri acuzate de încălcări grave ale drepturilor omului. Pentru mulți români, afirmația Oanei Lasconi nu este doar o critică la adresa Patriarhului, ci o relativizare a suferinței femeilor din Iran.
Poate că mirarea cea mai mare nu vine doar din conținutul declarației, ci din contrastul puternic dintre realitățile pe care le evocă. În timp ce în România dezbaterea despre rolul Bisericii se poartă liber, în Iran femeile au plătit cu libertatea sau chiar cu viața pentru gesturi simple, precum purtarea sau nepurtarea unui văl.
În cele din urmă, acest episod ridică o întrebare mai largă despre responsabilitatea discursului public. Libertatea de exprimare este esențială. Dar această libertate vine la pachet cu responsabilitatea de a cântări comparațiile și cuvintele folosite. Pentru că, uneori, ele pot răni mai mult decât tăcerea. Și, câteodată, este mai bine să tăcem decât să…
Sursa FOTO: captură
Vasile Petrovan
