De câteva zile e război în țara vecină. Știm cu toți situația celor care fug din calea armelor. Sunt tineri, bătrâni, mame alături de copii.
În aceste zile, pe rețelele de socializare au apărut numeroase fotografii și povești emoționante legate de refugiați. Le privim și citim cu speranța că totul se va termina cu bine cât mai curând…
Printre acestea e și povestea spusă de un maramureșean, Vasea Dzițac, care a asistat la o întâmplare tristă, dar cu un final fericit. În speranța că veți avea răbdare s-o citiți, o redăm integral:
„Știm cu toții că zilele astea, întreaga omenire este într-un impas din cauza războiului din Ucraina, cu atât mai mult cetățenii ucraineni, așadar am considerat că ar trebui să ajut cu ceea ce pot ca refugiații să fie redirecționați către acele puncte care se ocupă de transportul, cazarea cât și îndrumarea în ceea ce privește tranzitul țării noastre, prin traducerea din limba ucraineană în limba română.
În jurul orei 7 dimineața, aflându-mă la vama de la Sighetu Marmației, am fost rugat de un polițist de frontieră să vin cu un coleg la Inspectoratul Poliției de Frontieră, pentru a-l ajuta să-i traducem ceea ce spun cetățenii ucraineni, fiindcă el nu înțelege limba ucraineană, iar acei ucraineni nu vorbesc o altă limbă și nu se poate înțelege cu ei sub nicio formă.
Mă duc împreună cu colegul meu Adrian Țiko Coposciuc spre inspectorat, intrăm, e o tensiune apăsătoare, oamenii plâng , disperați, neputincioși, nimeni nu se înțelege cu nimeni, un haos total (nici nu are cum să fie altfel, într-o stare de război).
Vine spre mine o femeie plângând, polițistul îmi spune că plânge de ore întregi, dar nu știe ce spune și de ce o face neîntrerupt (chiar dacă e de înțeles, însă dacă ar cunoaște cazul, ar putea să o ajute). O întreb: „Vă rog, nu mai plangeți, cum vă cheamă? de unde sunteți? spuneți-mi exact ce s-a întâmplat ca să pot să transmit celor implicați să vă ajute”.
„Mă cheamă Tcach (nu mai rețin prenumele) și sunt din Kiev, vin dintr-o zonă bombardată, am urcat în tren și am ajuns aici, nu mai am nimic, am pierdut tot și pe fiica mea, nu pot să mă opresc din plâns fiindcă ea nu mai este, a murit”.
„Îmi pare nespus de rău să aud asta, vă rog să vă liniștiți” (cu toate că e imposibil să o facă ), incep să o mai întreb, unde s-a despărțit de fiica ei mai exact și poate ea trăiește și să nu fie panicată.
„Ea a venit în România, dar nu pot să dau de ea, a scăpat de bombardamente și a murit în România”.
Primul moment de liniște a venit pentru mine din ce mi-a relalat, fiindcă săraca femeie nu știa unde e fiica ei, dar exista deja certitudinea din partea mea că ea nu e moartă și dacă a trecut granița, este cazată undeva într-un centru de refugiați sau la o familie cu suflet mare. Și continui, „vă rog să-mi dați numărul ei de telefon ca să o sun”.
Îmi dă un număr de telefon (greșit), o sun, bineînțeles nu se efectuează apelul. Începe să plângă și mai tare… un alt bărbat intervine și îmi spune că nu e tastat prefixul Ucrainei (0038), îl tastez, sună, pun pe difuzor, îmi răspunde fata, iar în acel moment femeia leșină în brațele mele. Las telefonul jos, o stropesc cu apă, încerc să aplic unele măsuri elementare de prim ajutor, își revine și vorbește cu ea (nimic nu m-a putut face mai fericit decât să aud că o mamă vorbește cu fiica ei și știe cu siguranță că ea e în viață).
Le las să vorbească, după care iau telefonul și o întreb unde e , ca să facem demersurile ca ele două să se întâlnească, îmi răspunde că nu știe unde și că e într-o cameră, atât, nu îmi poate da repere exacte.
Mama ei îmi spune că ar vrea să o vadă, eu îi răspund că o vom găsi pe fiica ei și se vor întâlni, îmi zice că fără ea viața ei nu are sens, a pierdut totul din punct de vedere material, dar are tot sufletul ei prin fiica dânsei. În momentul ăla, am lăcrimat.
Doamna devine liniștită, apare pe fața ei un soi de nădejde și îmi mulțumește că am făcut în așa fel ca ea să vorbească cu fiica ei și îmi spune că are încredere că Dumnezeu o va aduce lângă ea, i-am și spus că Dumnezeu e cel Atotputernic și să se roage în continuare că ele două se vor întâlni și plec…
Mă duc la polițist și îi explic toată întâmplarea, însă el îmi spune că nu o poate găsi pe fată, fiindcă nu știe pe moment unde e cazată, dar va face verificări și cu siguranță o vor găsi în bazele de date.
Vin spre vamă și mă întâlnesc cu un alt coleg, Viorel Kucsicsa, și îi spun ce mi s-a întâmplat, el îmi spune că este o fată care a venit în vamă și plânge încontinuu că nu își poate găsi mama. În momentul ăla, facem împreună legătura că s-ar putea să vorbim de aceeași persoană și mergem către ea. O întrebăm cum o cheamă și îi arăt de pe telefonul meu dacă ăsta e numărul ei, ea îmi spune că da și zâmbește instant, știind că a vorbit de pe acest număr cu mama ei.
Îmi spune că mama ei suferă de diabet și că medicamentele sunt la ea. În acel moment autoritățile o preiau și o duc către mama sa. Eu împreună cu Viorel suntem în culmea extazului, de la agonie la extaz e doar un pas și invers, fericiți că am putut intermedia o asemenea întâlnire.
În concluzie… În primul rând, Dumnezeu a fost cel care a făcut ca lucrurile să se întâmple așa, noi trebuie să fim oameni și să ajutăm la necazul altuia, să ne mulțumim cu ce avem, fiindcă noi avem totul, să nu ne plângem când ieșim dintr-o zonă de confort, fiindcă alții nu au un acoperiș deasupra capului, să fim mai buni și să nu ne urâm , să fim uniți și să ne învingem temerile.
P.S. Mulțumiri către Consiliul Județean Maramureș, Fundației Ucrainenilor Huțuli din România pentru suportul logistic oferit,
Poliției de Frontieră Sighetu Marmației, cât și tuturor voluntarilor și celor care au donat pentru a ajuta cetățenii ucraineni. Doamne ajută să fie bine! Pace, nu război! No war! Stop war!”.
